Porta, Porta, Fratre !

Cardinalitatea vetrei strămoșești
Porta hunica :

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2013

All Rights Reserved.
Copyright Requests Here Please !

01. În ritualul de fundare indo-european, vatra are rolul cardinal. De la ea se creează spațiul orientat, apoi gata de consacrat, deci protejat de zeii intimi ai casei (OLAT Akka sua) (DARO acasă). Iar garanția ritualului este focul curat din vatră, altar al vv-Hestiei. Un număr cardinal de pași asigură de asemenea perenitatea a ceea ce se creează mai departe. Într-adevăr, pornind din acest centru determinat ca ax al luminii se poate vorbi de spațiul consacrat.

02. Georges Dumézil și Jean Robert sunt neîntrecuți în a explica semnificația fundamentală a orientării primare a vetrei. Ea este mundană în sensul de spațiu central pământean, ascuns și increat. Ea în-conjură o parte din natura intimă cu care este simultan creată (OLAT naturata). Vatra și locul conjură timpul ca ele să rămână împreună unite într-o armonie perenă.

03. Satul are deci o piață centrală, ca Roma Campidoglio și „Forum”-ul, ca Athena pelasgică agora, și ca orașele Barserabilor cucutenieni piața circulară. De la în-conjurul axial se fac și o seamă de pași cardinali, în afară de incinta consacrată, spre perimetrul cetății fundate, pe drum din „afară”.

04. Deci vatra este și ax al lumilor dar și organizatoare a lumii (OLAT lumen). Astfel vatra e centrul ocolului nezidit, câteodată doar împrejmuit de un șanț circular ca o prispă : gardul (OLAT fossatum, MARO fsat, DARO sat, de unde și DARO posadă)…

05. „Fundațiile” pot fi umede sau inundate ca în Oceanul Creației, și rămân magice, ca beciurile vizitate cu tovarășii de joacă de tânărul Eliade pe strada Mântuleasa.

06. În astfel de ape primare de la bază se petrece inițierea subpământeană și contactul „liturgic” permanent, sacrificial, și consacrator, cu strămoșii… Orfeu, și Eurydike, în Eurynomie pelasgică : (PION, PLAT : larga dreptate, larga întemeiere). Descensus ad inferus.

07. Zeul moș, ursul de pluș al copiilor, originea Ars-tistică a Art-urului, blana de urs, poate chiar cremasterica descensus testis (coborârea spre „mărturisire”), toate acestea erau ipostasuri ale inițierii „pitagoreice” în hipogee, pornind de la surse.

08. Iar sursele nu erau doar umede ci și literalmente gropnița cu osuare. Erau schelete la temelii. Iar în biserici se îngroapă regii și întemeietorii sau ctitorii. Martirii sunt sub Sfântul Altar. Nu se poate muta, nici des-orienta locul târnosit. Uneori, contrariate, Sfintele Moaște pleacă sau se arată. Cer uneori jertfă de suflet sau de fată. „S-au zidit de vii chiar în temelii”.

09. Meșterul este înaripat de pasărea sufletului liberat prin trupul zidit și astfel mântuit. Mântuitorul este Immanuel, imanentul. El este desigur Manole, Manu (SYRE nuMa) imanentul Menes, Minos, Primul Om! Întemeietorul de Neam (SYRE MaNe-a). El și doar El, prin sacrificiul aripilor „încerate” (în Cer-ate) și prin isvorul limpede de lacrimi, prin acest sacrificiu de la temelie face să dăinuie tot prin temelii construcția luminii .

10. Acolo la temelie sunt îngropați și strămoșii (OLAT, PION skia, kollyba, de unde DARO schelet, „Poartă” șcheiană, colibă dar și colivă – garanta prin dar, primitium frugae, ex sacrificio gustari – a statului împreună, a para-stasului).

11. De la vatră se pornește. Axis Mundi este deci bine fixat. Vatra e centrală, dar trebuie musai să ardă lângă o pivniță (OLAT pemnites ?). Aceasta este temelia : increată, mundană, aceasta este chiar beciul de la bază, cu rost de „schelet” pentru casă, pritaneu ori tholos.

12. Temelia (PELA, PION „temenos”) este locul de plecare din orice împrejurare a vieții (DARO : „temenele” sau plecăciuni). Temenelele sunt plecăciuni „metanoice” (PION metanoia, DARO mătănii) în sensul în care judecata este suspendată de credință și supusă ei pentru a fi protejată. Se pune genunchiul jos (OLAT Genu = Genunchi, dar și Geneză, inițiere).

13. Spațiul astfel consacrat lasă în afara ocolului din jurul vetrei tot ce nu e protejat de Zeu, cum ar fi drumul spre afară sau cimitirul. Drumul duce la spațiul dinafară și lasă deschise locuri din ocol. Este straja țării, sau straja de hotară. Când carul trece cu plugul pe ocol, locul viitoarei „deschideri ce se închide” cum frumos „rostit” Constantin Noica, flăcăii ridică plugul, la chemarea haruspex-ului : Porta !
Iată rostul „deschiderii ce se închide” : Porta, Porta Fratre !

Porta hunica

Dinspre Miazănoapte spre Orizontul Dacic : Porta hunica
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.
Copyright © 2013

01. Doar prin spațiul dintre Munții Tatra și Munții Alpi se poate intra călare în număr mare din Transcarpathia în Panonia, direct în Aria Lingvistică Românească (ALRO) și prin Orizontul Dacic (ORDA) spre inima Civilizației Europei Vechi (OECI)…


02. Astfel, Arpad nu s-a luptat, nu s-a apropiat și nici nu s-a încurcat în așezarea sa europeană, în căutare de pradă facilă și de pășuni mănoase, cu ardelenii.

03. Nu întâmplător notarul anonim al regelui Bela – sursă tare prost văzută de istoriografia maghiară, chiar dacă scrie clar despre Arpadieni – numește ținutul de la Răsărit de Panonia „terra ULTRA-sylvana”, țara de dincolo de păduri.


Greu mai e plimbatul prin pădure cu calul din stepă!

04. Ce rost ar fi avut ca Anonimul notar să numească Ardealul TRANS-Sylvania dacă ungurii ar fi venit în Ardeal direct, călărind zile în șir cu carele lor cele grele cu tot, prin păduri, sau ar fi trăit și ei în Ardeal din vechime ?

05. Mi se pare evident că Anonimul notar n-ar fi scris atunci despre terra ULTRA-sylvana, ci de TRANS-sylvania!

06. Dar istoriografia maghiară, care de altfel vorbește limpede și cu rost despre Arpadieni, complică toate nelămuririle migrației acestor asiatici cu etnogeneza lor ungurească „on ogur” ( clanul celor zece săgeți ). Plimbâdu-i mai peste tot prin Stepa Eurasiatică, din Ural până în Sumer și din China până în Panonia, istoriografia maghiară scrie mult și scrie fără rost, deși curajos, căci scrie fără teamă de ridiculizare…

07. De altfel, istoriografia aceasta maghiară fantezistă, iredentistă și revanșard-imperialistă e nevoită să cenzureze, pe lângă bravul și onestul notar anonim al regelui arpadian Bela, și pe marele istoric și publicist iezuit Istvàn Katona, desigur pentru că și acesta, ca bun autor, scrie adevărul. Cum se vede, tare-i greu frățiile voastre, tare e greu să împaci ideologia imperială cu realitatea…

08. Drama acestor arpadieni ca și aceea a fraților lor din clanurile asiatice de huni, khazari, turci și avari, este împuținarea lor numerică, progresivă, legică, și din păcatele lor, iremediabilă…

09. În proporție directă cu împuținarea lor numerică se află bine înțeles și creșterea pretențiilor lor teritoriale…

10. Dar ca tot ceea ce e îngăduit sub soare, umbros ori ba, și ideologia suferă în timp o uzură morală. Și astfel, și lumea lui Abaris asistă la degradare și de-a dreptul la pierderea, mult prea rapidă la scară istorică, a ideologiei iredentiste maghiare… Veritas filia temporis !

11. Aletheia fiind fiica lui Kronus, ce mai rămâne oare istoriografilor maghiari iredentiști, revanșarzi și revizioniști în stilul lor cu aere imperiale ce nu se teme nici de ridiculizare, nici de adierile primăverii ?

12. Ajunsă nesemnificativă după ce armata română a pus opinca pe clădirea Parlamentului în loc de steagul maghiar, când elitele lor au fost nevoite să se salveze semnând capitularea la Trianon, această ideologie nu încetează însă a face victime, prima fiind mereu adevărul istoric…

13. Neamul acesta asiatic, cu tot planul papistășesc ascuns, dar mult prea evident, de a face din el un stat tampon de mercenari și de falși misionari, o marcă imperială, se irosește vâzând cu ochii, chiar căt scriu eu aceste rânduri…

14. În calea victorioasă a ortodoxiei, a dreptei credințe, triumfătoare în Toată Mitteleuropa, cu sau fără ariergardă romeică, și cu sau fără un corp social viabil al „proletariatului extern” al Bisericii Universale în sens Tonbeean, ungurimea nu are deci, și vom vedea de ce, nici nu poate avea un stat consistent, rezistent și armonios dezvoltat în timp, la scară istorică !

15. Ei, maghiarii, deși au terorizat Europa ca „ogri” și „oameni roșii” timp de sute de ani, s-au epuizat, cu elitele lor arpadiene cu tot, din lipsă de amploare a gândirii și de prin lipsă de înțelegere a timpului sau a istoriei. Astfel ei au repetat istoria hunilor, care i-au precedat, dar au dispărut din istorie, lăsând ca fosilă de civilizație, în sensul lui Arnold Toynbee, doar „the failed state” al ținutului secuiesc, în inima primitare a Orizontului Dacic, în care aceștia, lipindu-se ca dacii de munți, s-au împlântat…

16. Maghiarii autentici au dispărut deci sub avari, khazari, pecenegi, cumani, tătari și turci, tot așa cum stepa din care au venit ei distruge periodic, val după val, prin năvala de neoprit a mereu altori clanuri, pe cei ce se așează, renunțând orbește la necesitatea foarte evidentă în stepă, a retragerii, a fugii din calea inamicului victorios, și deci a migrației drept condiție sine qua non, măcar a supraviețuirii, dacă nu a adevăratei dăinuiri.

17. Tătarii au fost la rându-le potoliți prin sedentarizare. Dar să nu uităm nici turcii, minoritari pereni în Asia Mică, dar cei care au amenințat Europa până la Viena și până la Malta, și din Casablanca până în Crimeea Horzii de Aur, făcând pașalâcuri din Alger, din Bosnia și din Budapesta.

18. Ei nu au colonizat însă niciodată Cara-Iflakul, deci pe vlahii cei negri și nici Ak-Iflakul, deci pe moldoveni (în ciuda coruperii câte unui Mihnea de trist renume, vreunui Radu cel Frumos sau vreunui Ilieș Vodă Turcitul).

19. Aceasta se datorează desigur rezistenței adaptate, omenești și dreptcredincioase, și mai ales unui ethos războinic abarid, trans-danubian și chiar pan-dunărean, în care adversarul este respectat dar mereu instruit, calm, puternic și omenește, deci cu eficacitatea extremă a discernământului smereniei istorice, uneori pentru generații de-a rândul, ca să nu mai repete erorile.

20. Un Vlad Țepeș a putut fi taxat drept terorist, dar lui și pedagogiei lui, e drept, crunte, noi românii îi datorăm libertatea… Saeva necessitas… Ești crud o singură dată, sau proporțional, doar până ce adversarul pricepe ce nu voia în nici un alt chip să priceapă : mai drept deși cam barbar spus, „cui pe cui se scoate”… Învingem, sau pierim !

21. Supraviețuirea și viața neamului românesc nu sunt negociabile și nu sunt de glumă, ca și Adevărul, chiar dacă lupta este încununată cu darul vieții. Dar din dar se face Rai…

22. Armata țării este respectată pentru că nu glumește cu ordinele, nici cu rostul ei propriu, socialmente și istoricește unic.

23. Ostașii (hastati pe lătinie) și călărașii ( keleres în pelasgă), deci toată siflarea, de la răzeși și pedestrime până la elitele militare și ordinul de sfinți militari (ai lui Abaris de la Miazănoapte), lăncierii, tribunii militari ai lui Iancu, pandurii Domnului Tudor, dorobanții lui Peneș Curcanul, ca și cavaleria cu ordinul ecvestru în totalitatea lui au fost atât de sacrificați în istorie încât ceea ce au apărat ei a devenit Rai.

24. Acesta este Duhul Sfinților militari și rostul sacrificiului vieții dăruite în luptă pentru Țară, Neam și Rege. Nimic altceva ! Nici măcar gloria… Gloria este trecătoare, reputat tranzitorie, și în fond mundană, pe când apărarea țării e o cază nepieritoare. Concedat laurea laudi !…

25. Într-adevăr, „Turcul plătește” și astfel inamicul ereditar de la sudul orizontului dacic a înțeles, până la urmă, rostul vitejiei românești, a jertfei tradiționale a vreunui sfânt militar ca Ștefan, a dedicației încăpățânate a lui Mihai Viteazul, a eficacității lui Mircea cel Mare și Bătrân, al incredibilei performanțe militare și paramilitare a lui Vlad Țepeș sau al sacrificiului exemplar a unui Ioan Vodă cel Cumplit, a domnului Tudor, a tuturor bar-Serabilor, robilor și răzeșilor, și în general a întregului corp social al istoriei românilor, a întregii suflări omenești de la nord de Dunăre.

26. Dacă sultanii, cu toleranța lor proverbială dar fortuită, de la Mehmet Cuceritorul la Soliman Magnificul, ajunși de la Constantinopol până în Maroc, și din Crimeea Hoardei de aur tătărești până în Siria, Țara Sfântă și Egipt, au întins atâta Aliotmanul, este pentru că forțele lor armate erau respectate.

27. Ele au beneficiat în luptă de ajutorul obligatoriu al elitelor militare creștinești, cuprinse, fără voia lor, în corpul social ieniceresc. Tot astfel au reușit a răspândi populațiile asiatice firave de Gök Türk prin Albania „Bulgaristan”, „Serbistan” sau Bosnia, plină cum a ajuns aceasta din urmă de bairame, saivane, pașalâcuri, băi turcești și fundamentaliști islamici.

28. Dar rezistența acestor Gök Türk sedentarizați a cedat (ca o bucată greoaie de plumb în fața unei forțe de presiune mici dar constante) geniului muntos sau maritim al locului.

29. Ca și românii la Nicopole sau Războieni, spaniolii îmbarcați și ferecați în armuri au putut deci înfrânge, la Lepanto, unde a fost rănit și Cervantes, întregul expansionism pirateresc asiatic.

30. Pe mare, calculând greșit latitudinile la sextant și longitudinile la almucantarele lor perfecționate, de sorginte venețiană, un amiral de faima lui Piri Reis a putut deci striga că-i înfrânt și că barcazele lor pline de corsari au ajuns la „Malta ioc”…

31. Cât suntem încă pe pace noi rostim însă, chiar la scară istorică, și mereu, un „Bun venit!”. Nu este vorba aici de doctrina Taoistă a războiului optim, care rămâne tot acela care nu mai are loc, ci de respect reciproc…. Turcul plătește.

32. Dar, când sunt „ca pistolul”, ei bine ei află cum „Pe aici nu se trece”… Astfel se scrie istoria învinșilor ! Vai lor ! E vv-aai (he) lor ! (cu digamma inițial). Vae Victis în lătinie ! În antichitatea înaltă, lupta exemplară era „trânta, că-i mai dreaptă”, și ea implica adesea doar pe purtătorii vexiliilor.

33. Împlântarea vexilium-ului în teritoriul inamic afirma, ritual, prevalența zeului purtătorului de vexil. Cel „vexat” apăra locul cu puterea propriului zeu. Astfel lupta avea un caracter consacrat, și cardinal, reprezentând în mod inerent prevalența acelor valori colective indispensabili supraviețuirii Alka sua (vide supra). Frica nu era un factor. Majoritatea luptătorilor din antichitatea înaltă luptau goi, ca picții și scoții… Frica (de lipsă a hranei) motiva doar predatorii.

34. Într-adevăr, ce sens istoric mai are teroarea când ea nu mai produce de fel frică ? Ce motivație mai are migratorul să suie pe cal și să plece la pradă când saivanul nu-l mai așteaptă, ca vatră fixă, la întoarcere ? Cercul se închide, datoriile istorice se plătesc până la urmă, și anume întotdeauna.

35. Iar așezarea, poarta casei (porta, pe lătinie), ca și vv-atra (digamma inițial la Atria) ca și originile se arată mereu a fi esențiale când apele se limpezesc…

36. Akka sua, cu cei mai familiari Lari din Leru-i Ler și cu toți Pennati cei mai mundani, primesc mereu focul sacru al Vv-hestiei (digamma inițial la Hestia) când apele istoriei s-au limpezit. Iată de ce e bine Acasă, la căsuță, așezat, Akka sua pe lătinie. Cu vv-inișorul (digamma inițial) tău, și cu vv-atra ta locul focului tău este consacrat.

37. Din păcate dispariția ca neam este răsplata în general a tuturor nelămuririlor migrației și în particular a patimii dizarmonice, de nepotolit, pentru prădarea vecinului de pășune.

38. Studiile genetice au pus pe unguri printre haplotipurile europene canonice – panonice. Ori cum ei sunt de obârșie meteci, alogeni asiatici, acest paradox e posibil doar prin înlocuirea sângelui asiatic cu acela al autohtonilor…

39. Între-adevăr, în întreg bazinul panonic, de la cotul Dunării până în Valahia moravă din Slovacia, la frontiera Boemiei, învinșii au învins pe învingători !

40. Ungurii s-au autodecimat prin prea multe alianțe de circumstanță, nepăstrând o vână vie și sănătoasă pentru o dezvoltare istorică durabilă. Ei au fost decimați de nemții lui Henric Păsărarul, luptător curajos și sistematic ce le-a tăiat accesul spre Apus.

41. Lipsiți de expedițiile lor de pradă în sudul Germaniei și în nordul Franței de pe carele terorismului sezonier cu periodicitate anuală, ungurii s-au sleit, până la a-și face un renume istoric de loc de invidiat.

42. Astfel lipsiți de mobilitate prin disciplina germană impusă de intransigența vecinilor lor de la Apus, ungurii s-au istovit treptat până n-au mai rămas de fel. Irosirea lor s-a consumat, ca și vitalitatea lor, prin lipsa raidurilor periodice de pradă, în campanii rapide tipic asiatice, în stil hunic. Aceste raiduri erau anuale și indispensabile economiei lor, deci lipsa acestora i-a terminat

43. Nu e vorba aici în chip evident de tot ceea ce istoriografii fanteziști au invocat ca explicații ale decăderii militare a maghiarilor, căci totul a fost deja descris, de la structura arcului compozit și așezarea frâului, a zăbalelor, a șeilor și a scărilor de lemn, la talia și alimentația calului și călăreților, la structura buzduganelor și a armurilor teutonice care au venit de hac calului mic de stepă și biletului său călăreț pitic, roșu și prea iute… Ca să vorbim și noi ca istoricii poeți, scrisul lor a adormit și pe călăreț…

44. Acești călăreți prea iuți pentru Zeitgeist-ul vremilor cavalerești post-carolingiene dar dr loc păsărești ale eficientului rege luptător Heinrich der Vögler, au ajuns astfel dependenți total și în mod direct de autohtoni, și astfel au demonstrat la scară istorică faptul incontestabil că în dăinuire nu sunt un neam.

45. Ei nefiind un neam ci rămânând ca frații lor khazari doar o limbă persistentă relexificată local, deci „făcută pentru agonizare” cum scria Cioran, au ajuns a reprezenta altceva decât pe ei înșiși.

46. Aceste valori alogene, pur asiatice nu mai reprezintă o idee de dăinuire sau vreo legitimitate a continuității teritoriale ori măcar a pretenției teritoriale fals imperialiste. Ele se afirmă doar prin sălbăticie, prin spiritul khazar de distrugere în masă, de sacrificare gratuită a „vitelor” de povară, sclavinice, ale căror nărăvași văcari erau, întocmai ca defuncții cowboy avaro-bulgari, khani și khagani cu nume de scrum : Ormutag și Crum.

47. „Legitimitatea” universalistă a lui „might is right” și „divide et impera”, conferită grăbit și în mod strict local de către vreo căpetenie lașă a unor grupuri compreadore de interese pur locale, trădătoare de țară, neam și rege, este desigur nimic altceva decât o ideologie imperialistă fără consistență istorică, promovată de alogeni maghiarizați cu forța și cu propria lor alegere, falimentară, deși în mod intrinsec persistentă.

48. Pentru a nu fi duși în ispită, până târziu după capitularea maghiară de la Trianon și încercările democidare și genocidare palide, criminale și prea triste, ale iredentiștilor maghiari și ale altor grupări de interese antiromânești în Ardeal, mai ales în perioada interbelică și horthystă, ardelenii își luau nume biblice, care nu puteau fi maghiarizate.

49. Această politică nominalistă și naționalistă a ortodoxiei și românismului a putut salva mii de ardeleni de la maghiarizare impusă prin nume mincinoase, cum a mărturisit, între alții, ÎPS Valeriu (Bartolomeu) Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

50. Nefiind un popor, dar nici măcar o tradiție scrisă, maghiarii au avut nevoie de multă imaginație în revendicările lor și nu s-au temut să rescrie istoria.

51. Dar tot cerându-i în mod dramatic, fatalmente tot mai imperios ceea ce ea nu putea să le mai dea, fiindcă adevărul, precum untdelemnul cel bun deasupra apei, iese mereu la lumină, și istoricii maghiari s-au irosit înspre insignifiant. Frâncii au o vorbă despre lipsa acută de rost : „il ne faut pas chercher midi a quatorze heures”… Noi românii o spunem mai pe șleau : „decât mult și fără rost mai bine puțin și prost”…

52. Iată deci unde ajung în mod fatal, deși, așa cum am văzit, eminente coerent, puținătatea și prostia istoriei maghiare la orele patrusprezece, deci în miezul zilei : Ele ajung la ridicol, ceea ce este totodată ridicol și periculos. Până și alesul Papei, regele cu totul nearpadian numit Ștefan cel sfănt, era de fapt român, pe nume Voicu, iar coroana lui regală, obiect faimos de idolatrie ultracatolică maghiară, este pur ortodoxă !!!

53. Corvineștii erau și ei români din Hunedoara. De aceea ultranaționaliștii noștri sunt ridicoli, întocmai ca toți confrații lor unguri, pentru că istoria nu i-a iertat. Dar de ce oare nu i-a iertat ?

54. Ei bine, iată de ce, și cum : sângele maghiar s-a subțiat și a dispărut, iar pretențiile istorice iredentiste ale maghiarilor cei mai sanguini au crescut în mod proporțional. Au avut scule mai tari românii ardeleni, oamenii locului.

55. Mămăliga și zerul i-au înmulțit pe ardeleni cu mult mai mult decât gulașul și steak-ul tartar pe Maghiari. Cine critică deci sălbăticește și respinge en bloc și urăște sângele maghiar își critică și își respinge și își urâște propriul sânge !!!

56. Lumea durabilă, originară și luminoasă, de Sol invictus, lumea pur apolinică, tainică, isihastă, capnobatică, mitraică, și orfică a lui Abaris se cere înțeleasă astfel și mereu in lumina eternă a adevărului.

57. Abaris a învins săgeata timpului ca și oglinda mincinoasă prin farmecul, munca și armonia casei, corpului, cetății, cosmosului și mai ales a cerului său, înțelegând istoria adevărată. Găina cu ouăle de aur are un sens fondator, ca și legenda heraldică a corbului (Coracus corvi) fondator, între alte blazoane al celui mai grăitor, fetișul Corvineștilor.

58. Desigur, această înțelegere perfectă se poate face doar ca la Thucydides și Toynbee, sine ira et studio și în Duh creștin de înțelegere și toleranță. Epistola către Diogmet, guvernatorul Alexandriei, nu rostește altceva ! Creștinii dreptcredincioși, apărători ai ortodoxiei, sunt față de ceilalți soldați ca sufletul față de trup. Iată toată lecția lui Abaris cel de la Miazănoapte…

59. Am expus mai sus un argument lingvistic simplu, scris aici de mine păcătosul, urmaș al Vlahilor din Brâna Tatrei (Brno) în Valahia Slovacă, în marginea Civilizației Europene Vechi (OECI, Old European Civilization, Colin Renfrew și Marija Gimbutas), la periferia Orizontului Dacic (ORDA, Nicolae Densușianu și Anton Dimitriu) și în plină Arie Lingvistică Românească (ALRO, Alf Lombard, Theo Vennemann și Sextil Pușcariu).

60. Acestea deci – OECI, ORDA și ALRO sunt cele trei faimoase spații europene originare.

61. Ele sunt suma locurilor celor mai armonioase de locuit, din regiunea Europei de Răsărit.

62. Ele se suprapun perfect și se integrează organic, ereditar, ecosistemic și desigur inerent, ca spațiul nostru vital, într-o parte întreagă a dreptății, ortodoxiei și românismului, DOR-ului abarid, valori ale neamului românesc care nu mai pot fi înstrăinate. Fără glia noastră (pământul negru, roditor, al originilor, Zeița mamă, sau Eurynome, Gaia Melainina pelasgică) noi ne pierdem neamul, viața și mântuirea.

63. Fără glia strămoșească noi pierim pentru că neamul nostru are și un rost la Judecata de pe Urmă a neamurilor, ca binecuvântat paznic al lui Hristos, aici și acum, la porțile creștinătății și ale Europei.

64. Glia strămoșească este deci spațiul vital ancestral, originar, și armonic al societăților umane stabile ale Mitteleuropei dinaintea invaziilor hoardelor de predatori asiatici.

65. Predatorii sunt desigur străini ethos-ului acestor societăți umane locale autonome și autohtone, scăpând din tată în fiu (prin veghe la hotară și o vigilență foarte salutară) de la o robie mortală)

66. Libere de imixtiuni legitimiste sau legitimizante ale grupurilor de interese imperiale și mai ales de cele criminal-papistășești, aceste societăți locale rânești tradiționale au prin urmare o legitimitate absolută, ca oameni ai pământului și ca legislatori cutumiari.

67. Într-adevăr, noi rămânem aici ca autohtonii singurii recitatori și împlinitori ale faimoaselor și durabilelor norme de comportare civilizată numite lex bellagines, care consacră în versuri omenia, dar și bărbăția.

68. Este vorba în concluzie de rolul exemplar al bar-serabilor, ai străluciților (fii de) serabi, în societățile tradiționale dăinuind din străvechime, fiind compuse din luptători renumiți, transhumanți curajoși, sfinți militari și capi sau elite nobile din casta regal-războinică Serabos Testes, binecunoscuți surselor istorice autentice dar mai ales vii în conștiința populară europeană.

69. Sursele istorice rămân desigur sărace, ca de exemplu în Mileniul Întunecat al Erei Dacice, tăcerea lor nefiind însă și a noastră.

70. Într-adevăr, isvoarele istorice ale Mileniului Întunecat al Erei Dacice (MIED) par tăcute pentru că ele rămân exogene. Ele nu dau seamă de viața obștilor libere, autonome, ale autohtonilor cei născuți direct din pământul negru, în cele cincizeci de Țări sau Vlăhii din interiorul și marginile Orizontului Dacic.

71. Aceste Vlăhii și Țări istorice (Zarandul, Amlașul, Făgărașul, sunt subunități teritoriale cu funcții economice și ecosistemice. Ele funcționează drept centre de greutate ale vieții locale celei mai libere, acelei anistorice, deci vieții românești de dăinuire.

72. Sursele istorice dau de fapt socoteală în sensul criteriilor lui Arnold Toynbee ale Statului Universal și ale Bisericii Universale, dau deci socoteală mai degrabă de un „proletariat extern” și de un Völkerwanderung. De aceea vorbesc ele mai degrabă fără de rost sau lege de acei „proletari externi” cunoscuți drept Pastores Romanorum, Kjelatori, mavrovlahi și alți „români absoluți” în sensul lui Petre Țuțea, „navigatori ai uscatului” în sensul părintelui Dimitru Stăniloae.

73. Dar cine sunt toți aceștia, prea numeroși ca să nu răzbată in sursele istorice ? Ei sunt autohtonii, pelasgii sau vvlascii, cei mai numeroși și mai drepți și mai certăreți dintre traci, după indieni, cum observă Herodot.

74. Iată deci lumea lui Abaris de la Miazănoapte, vraciul zburător și exemplar, baci pre-hipocratic din tagma abarizilor.

75. Astfel am încercat aici să descriu fala elitelor autohtone sacerdotal-regale în sensul berbecilor (Ber) și urșilor (bär) lui Georges Dumézil, preoți luptători Bar Serabi, Harapi Albi tradiționali, acei Serabos Testes bărbați, bărboși, de care scriu mult mai pertinent și mai respectuos lexiconul Suda, Socrate, Iamblich, Porfir și Sfântul Vasile cel Mare.

_

Cine sunt Bar Serabii, Serabos Testes

Copyright © 2013
By Dr Dan Waniek

<a href = "http://www.danwaniek.com/index.html&quot; All Rights Reserved

<a href = "http://l.yimg.com/us.yimg.com/i/mesg/emoticons7/115.gif&quot; Copyright Requests

01. Basarabii : Bar Serabii, sunt Harapii Albi de la Marea Neagră, acei sacerdoți albi, războinici și regali, care stau în munți in statu absconditu, descalecă periodic, haiducesc, dau lumină și speranță nevoiașilor, curăță miasmele și zboară iute ca săgeata (lui Abaris) peste tot, oglindind Zeul în fălcile lor nerase, dar luminoase, și pe fața coapselor, fără cnemide, și făcând peste tot binele pentru bine.

02. Bărboșii aceștia sunt „bădii” sau întregitori, și vindecă prin dreptate, frumusețe, ascultare, discernământ tandru și omenos, diagnostic al smereniei, apoi descântece și ierburi de leac ce armonizează întregul, dând rost vieții. Socrate, în Charmides, lasă o descriere clasică a acestor vraci de soi, doctori ai neamurilor, fără de arginți și fără de teamă, cu mult mai vestiți decât hipocraticii, și mai numeroși, după felul neamului lor.

03. Abarizii de la Miazănoapte sunt Serabos Testes, elitele descrise de Jornandes, alături de pileati, împilații sau rahmanii (rumânii) locului. Iamblich, Porfir, Sfântul Vasile cel Mare și Socrate descriu Serabii drept „medici” vlahi (înainte de greci, pelasgi), invincibili, drepți, numeroși, zalmoxieni și boreazi. Serafici, hiperboreenii de origine nobilă, zburătorii aceștia (a-baris înseamnă și fără îngreunare) servesc pe Aplu, Sol invictus, dar combat totodată, și mai vajnic, și toți demonii întunericului.

04. Creangă a scris de acești Harapi care înving pe Spân chiar atunci când sunt înșelați sub greu capac în fundul fântânii, și chiar când sunt tăiați, așteptând vitejește, niciodată răpuși, pe miresele lor voinice și salvatoare, cu iarba fiarelor și apa lor vie…

05. Profesorul Ionescu din Durostor a documentat ca nimeni altul toposul tradiției ” negre ” a Serabilor ca și bibliografia țărilor mediteraneene cu capete de negri pe steag : unul la corsicani, doi la Valahi și trei la vlahii sud-dunăreni.

06. Aceștia din urmă sunt elitele vlahe ale împăratului Ioniță, marele Voevod și Domn.

07. Aici este vorba de IO Io(vv)an, Caloianul (frumosul Iovan), întemeietor al Craiovei (Crai Iovan), mare Ban de Ter Nova (Târnovo).

08. Acest fiu al Asăneștilor, singur stăpânitor al bulgarilor și ai slavilor (sclavilor sau sclavinii) Peloponezului din Vlaherne până la Philippopoli, este învingătorul cruciaților care au prădat Constantinopulul, și executor al împăratului latin uzurpator.

09. Tot Caloianul, cunoscut în isvoarele timpului drept Johannitsius, și Calojohannes, e corespondentul în lătinie al papei Clement căruia îi respinge trimisul.

10. Caloianul, scriind că fiind autohton și autonom n-are nevoie de încoronarea prin consacrarea „părintească” a Papei și nici de nunții și episcopii lui, afirmă nici mai mult nici mai puțin decât primordialitatea legitimității istorice a statului vlah de la nord și de la sud de Dunăre în fața tentației papistășești, fals legitimiste, și fals legitimante.

11. Caloianului, recuperat în mod firesc de istoriografia bulgară drept țar, și mai ales drept întemeietor al dinastiei locale a Asăneștilor, îi datorăm eliberarea Constantinopolului.

12. Caloianul organizează nu numai întreg teritoriul Dunării de Jos, la nord și la sud de Dărstor (Durostorum), ci toată restaurația bizantină.

13. Caloianul este responsabil de gonirea cruciaților invadatori ai palatului imperial din Vlaherne și prădători ai sfintelor moaște și a Sudarion-ului. Tot Caloianul hotărește executarea captivului său, împăratul latin de Țarigrad care a fost uzurpatorul și distrugătorul romeilor și Capitalei lor imperiale.

14. Caloianul nu glumea ca organizator rămas în istorie ca întemeietor. Fiind autorul controlului complet al acelor „Times of troubles” în sensul lui Toynbee, Caloianul controla probabil Banatul, Timocul, Oltenia, ca și Durostorul și toată Terra Montes Nivium (Muntenia) până la orașul de coroană, Brașovul, în care tot el așează mai mult ca sigur pe Șcheieni.

15. De fapt Caloianul este garantul unității caravlahilor și rudă apropiată a faimosului Negru Vodă. Ctitoriile lui sunt limpezi, dar cărțile de cult sunt scrise în limba bulgară liturgică, cea scrisă cu slove.

16. Ori glagoliticile și chirilicele sunt semne prea puțin adaptate limbii daco-românești și variantelor ei sud-dunărene, istro-române, fărșerote, voscopolești (de la Moscopole) megleno-române și armânești.

17. De aceea nu rareori numeroși preoți preferau să binecuvânteze, bolborosind cuvintele sfinte în forma, cert, diortisită, dar vag blagoslovită și de-a dreptul „boscorodită”.

18. Arhiepiscopia din Ohrid, în Macedonia, pe malul muntos al lacului omonim, avea influență certă, dovedită, și poate chiar jurisdicție canonică peste sutele de chorepiscopi , fără îndoială nevorbitori de limbă bulgară, din stânga Dunării. Situația a durat până la trecerea tipografiei Sfântului Nicolae din Șchei la cuvinte tradiționale românești, și până la tranziția, tardivă, abia în plin secol al nouăsprezecelea, la literele românești.

19. În Basarabia tranziția s-a operat, încă incomplet, abia la sfârșitul secolului douăzeci, datorită mai ales inerției cuceritorului rus care a trecut cu un tăvălug asiatic peste curajoșii, victorioșii bătăuși, neînfrânții basarabeni.

20. Aceata despre craiul Io(vv)an și rolului său istoric, nu în ultimul rând vexilologic. Profesorul Ionescu din Durostor se mișcă ager și credibil, urcând erudit și senin, cum se cuvine, pe umerii de urieși ai Densușienilor. Erudiția lor titanică, și viziunile limpezi ale tabloului ce se ridică majestuos și se prezintă singur din chestionarul lui Densușianu, prevalează la Ionescu.

21. Ca și în cazul cercetărilor folclorice de patruzeci de ani ale părintelui Simeon Florea Marian, această viziune întreagă, ziditoare, întregitoare, dar rămânând inerent tainică, întocmai ca pertinenta cardinalitate a basmului românesc, produce o explicație mai coerentă a reprezentărilor artefactuale și tradiționale „negre” în istoria românilor.

22. Desigur este vorba aici și de încăpățânata înverșunare apologetică a unui alt erou cultural vizionar – impecabilul Martin Bernal, cu a sa Black Athena.

23. Iată, in nuce, reperele erudite ale tradiției dionisiace, hermetice și apollinice în ținutul pelasgic al cabirilor și al ritualurilor capnobatice, al religiilor de mistere orfice și al inițierilor subpământene în tainele lumilor de deasupra:

24. Această „nigro notanda” serabică este extraordinar de grăitor descrisă lexicologic, ca și cum strămoșii ar fi pus semnele și tainele lor în limbă și în mit :

25. Negru Vodă, Marea Neagră (titanul sau tătânul !), pământul negru (Gaia Melainina – zeița mamă ), Pleiadele la Apusul lor heliacal, cântecul cucului din nopțile de primăvară, ruga multă a celor nouă lumănări la dalba mănăstire din prund, urieșii, boreadele fecioare coborâte până în Argos cu primitium frugae, Linos și Oleanos, Pana Corbului, cignomanușii, călușarii, Caloianul și bătăliile nocturne printre spice fragede quasi-friulane sunt doar câteva din topos-urile „tradiției negre” sud-Dunărene…

26. Ei, Basarabii, au legitimitatea ancestrală a locului originilor – adânc isvorâtă din neoliticul vremilor de aur ale Civilizației Europei Vechi. IO ȘTEFAN, cu mila lui Dumnezeu, este titlul ritual ancestral al Mușatinilor, nobili moldoveni „Iani Ordo”, cei de după ordinea străveche a lui Ianus, (Ioan cu digamma intervocalic, sau Io-vv-an).

27. Întocmai ca și frații lor basarabi din Terra Montes Nivium, Bar Serabii, apărători ai neamului și necruțători ereditari cu toate nedreptățile, oriunde s-ar manifesta ele, acești sfinți militari basarabi, și mușatini au făcut mai mult pentru ființa neamului românesc decât se poate vorbi îndeobște.

28. Civilizația Europei Vechi, (OECI) a fost descrisă de Marija Gimbutas și de Colin Renfrew și este reprezentată de armonia anistorică a culturii Cucuteni, cu orașele ei circulare, fără cimitire, cu depozite rare de arme nerituale, interdicție magică a metalelor, fără ziduri de apărare, având însă un spațiu public cu piețe imense, aerisite, o agora din jurul mundus-ului, nemundană, și ziditoare.

29. OECI ocupa vatra neamului românesc, adică orizontul dacic, (ORDA) și se suprapunea perfect cu Aria Lingvistică Românească (ALRO) în care, din brâna (Brno) poalelor munților Tatra ai Valahiei slovace și până în Aminciu la aromânii macedoneni, și desigur de la Nistru pân-la Tisa, oamenii se înțeleg și azi în chip perfect, omenește, fără dialecte sau excese verbale.

30. „Navigatorii uscatului” în sensul părintelui Stăniloae, „orhideele de munte” crescând direct din cer în inima pădurilor din piciorul de plai moldovalah, basarabean și ardelean în sensul părintelui Virgil Gheorghiu, valurile „ebb and tide” în sensul lui Ghica, și în fine „căprioarele de munte”, „valahii cu nume biblice care nu ucid pe jidovi” ai rabinului călător Benjamin din Tudela, sunt toți „de-o limbă și-un pământ”.

31. Acești „oameni buni” din Aria Lingvistică Românească (ALRO), Pastores Romanorum după expresia fericită a unui notar arpadian anonim, printr-o rostire armonioasă, și extrem de conservatoare, cu geniul diminutivelor și geniul tăcut al creației măiastrelor, echilibrul atemporal al mesei tăcerii, dulceața întemeietoare a Porții Sărutului, luminează pe deplin toate temeliile începutului nostru ca neam pelasgic, originar, „pământean”

32. Cu astfel de oameni s-a făcut și s-a păstrat Basarabia, lacrima noastră de la Răsărit, rădăcina cea mai pură a crinului cu lujer regal al românismului.

33. Abaris de la Miazănoapte făcea binele pentru bine, ca fiu demn al Serabilor ! Voinicii lui, țineți minte ceea ce se rostește limpede, în trei cuvinte, neamul merge înainte !

Nasc și la Muldova omini !

Nasc și la Muldova „omini” ! Înțelegeți, Neamuri, și vă plecați !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2013

Vornicul Țării de Jos, Grigore Ureche, cel care l-a lăsat pe Ilieș Vodă Turcitul îngropat de-a binelea sub faimosul portret „pe dinafară pom înflorit, iară pe dinăuntru un lac împuțit”, cunoștea foarte tainic și rostea tare limpede lipsurile din firea omenească.

Miron Costin, alt vornic al Țării de Jos, scria despre Gheorghe Ștefan cum că era „om deplin, hire adâncă, cât poți dzâce că nasc și Moldova oameni”. (Nasc și la Muldova „omini” !)

Constantin Noica, foarte atent și el la limba limpede a Cazaniei lui Varlaam mitropolitul, și la „rostirea filosofică românească” scria despre Eminescu, în multe locuri, cum că era „omul deplin”.

Suntem, încă, pe calea-ndrăgostirii, departe de ateul oarecare pe care, fără să-l plângă și fără să-l dușmănească, Petre Țuțea îl fixa pe frontispiciul veșniciei cum că ar fi un „animal rațional, perfectibil ce vine de nicăieri și merge nicăieri”.

Topârceanu scria despre Bogdan Duică : „Newton era un diplodoc, iar Duică nu era de loc”… Și atunci…

„Unde ni sunt visătorii ?”

Uite-i ! Uite că „nasc și la Muldova „omini” :

Cine „ni sunteți” prin urmare, Dumneavoastră, Domnule Profesor ?

Domnul Profesor (de matematică) Ioan Ursu, este „proful online” .

Un singur profesor, Domnul Profesor Ioan Ursu, a învins sistemul – tot sistemul, de la grupul infracțional la domnu’ ministru – care face totuși totul, și anume în mod concertat, ca să-l piardă.

Ce are sistemul cu el ? La bază totul e limpede : Domnul Profesor Ioan Ursu gândește tot timpul, vrea binele pentru bine, și e credincios. Are idei. Vrea de mic să știe „de ce”. Domnul Profesor Ioan Ursu nu e mediocru.

Ca Udriște Năsturel, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nicolae Densușianu, George Călinescu, Grigore Moisil, Constantin Noica, și câți alții încă, Domnul Profesor Ioan Ursu are o forță, un câmp și un potențial de titan.

Domnul Profesor Ioan Ursu are o operă – sute de capitole în zeci de volume, toate inerent strălucitoare și consistente. Suntem mult prea departe de tonele de verbe inerte, opace și goale ale politicienilor care ne refuză copiilor noștri egalitatea de șanse, mult prea departe ca aceste tone de vorbe să nu se adune, și să țipe că li s-ar pierde câștigul, și urma… La diplomație se răspunde cu grosolănie…

Forță de muncă, răbdare, creativitate, perseverență, idei, armonie, strălucire, cunoștiințe și pricepere în a îmbina „rosturile”, toate uriașe. Acestea sunt „enciclopedismul” românesc. Și o frumusețe inerentă a bădițelor…

Ironia sorții noastre ca neam străvechi, numeros și zdravăn, este că ne tragem din titani (tătâni) și din ciclopi… Iar „de-i dai nasul lui Iovan – Ioan cu un digamma pelasgic între o și a – el se suie pe divan” nu are numai conotații tantric-tibetane „out of India”…

Așa e de tare Domnia Sa! Și de fel ! Și e, astfel, tare culpabil. E vinovat că știe… Cică e enciclopedist, în cea mai tare tradiție dacică și romană. Și mai știe pe de rost, de nota zece, și albinăritul, în care sunt atâtea rădăcini dacice, fiind Domnia Sa de fel și un apicultor de soi. Cum e Domnul Profesor, așa e și neamul lui, „de fel”…

Domnul Profesor Ioan Ursu știe, și o spune limpede, că un neam fără școală e ucis, pentru că nu mai are sănătate, n-are dreptate, n-are nici măcar polițiști ! El atâta știe : e profesor, predă, și nu vrea să fie criminal în serie !!!

Era inspector general adjunct, (un inspector general neadjunct nici nu discută la mai puțin de trei sute de mii de euro pe an), și e scos acum din învățământ. Dar victima nu cooperează. Victima gândește. Victima are demnitate. Și victima are luciditatea smereniei. Deci victima e invincibilă…

Și oricât ar fi el de perseverent, de perfid și de viclean, sistemul criminal – ucigător de suflete, de istorie, de limbă și de neam – pierde lupta cu Domnul Profesor Ioan Ursu. Câtă vreme Domnul Profesor Ioan Ursu luptă, neamul întreg trăiește, invincibil, odată cu el. E vorba de Puterea Ursului, despre care cei ce cred că ar dormi, în bârlogul lui, până-n primăvară, o fac pe pielea lor !

Și Domnul Profesor Ioan Ursu nu dă semne de oboseală, deși se „dă la miere”. I-au luat clasele pentru că predă cu talent, bucurie, cu har chiar, deci naște vocații – are copii, ginere și elevi olimpici și chiar elevi ajunși preoți – ei bine, el predă acum online la treizeci de mii de elevi, totul pe gratis. I-au luat salariul ? El pune stupi la stupină. I-au luat stupii, i-au distrus, i-au măcinat mărunt, și mătcuțele, și timpul, ca să nu mai aibă ce să-i dea înapoi ?

El nu se frânge ! El duce mâncarea, lumina și căldura nădejdei la săraci, bătrâni și bolnavi. Și le întărește credința și dragostea, aceea cu care tot el spune simplu că nu știm dacă, și când, vom ajunge și noi așa, bucurându-ne de orice cană de apă… Iar Dumnezeu știe…

Și Domnul Profesor Ioan Ursu nu pune în stupină stupii curați ai sufletului său doar ca un diletant, ci, fiind dânsul din neamul care crește albinele din vremuri preistorice și le mai și folosește, ca medici și chiar ca militari, iar nu numai ca Ursul la miere, Domnul Profesor Ioan Ursu ca apicultor de elită face invenții fabuloase, și ia medalii de aur în saloane de apicultură.

Saitul ? Un simplu blog, pe Blogger. Pe el. Sunt sute de lecții, de la clasa întâia la teste finale, demne de Olimpiada internațională. Milioane de vizite, mii de prieteni. Un singur blogspot : „proful online”. Credeți, dragilor și fraților, că având dânsul aceste puteri, ele i s-ar urca oare la cap și l-ar face să se răzbune ?

Ei bine, nu! Domnul Profesor Ioan Ursu este recunoscător dușmanilor, e politicos și vorbăreț cu ei, dar nu ca să le „dea o lecție” ci pentru că este creștin dreptcredincios.

Domnul Profesor Ioan Ursu nu e ortodox doar ca „opțiune spirituală democratică” ci ca mărturisitor, ca om transformat, transportat și transfigurat de lumina lină : se duce la nevoiași, le duce de mâncare și o face chiar și când e trist pentru că e convocat de o judecătoare ca să fie pedepsit pentru că… i-au fost distruși stupii, furându-i-se încă un an din viață. Dar Domnul Profesor Ioan Ursu are și prieteni, și răbdare, și simplitate, deci are cuvântul mereu drept, neînfricat, de neabătut, limpede și chiar, pentru infractori măcar,prea tare.

Domnul Profesor Ioan Ursu este zvelt, tânăr, și frumos. Ca și nepoțica sa, și ca și mama ei, fata lui, și chiar ca ginerele său – și fostul său elev, Domnul Profesor Ioan Ursu e chiar frumos. Inteligența Domnului Profesor Ioan Ursu, strălucitoare ca o stea (ginerele lui, fost elev, crede că în afara sistemului domnia sa nu ar fi avut, de fel, limite) ei bine, această inteligență frumoasă și blândă, uneori glumeață, dar mereu strălucitoare, nu se urcă printre nori și nici nu scânteie printre nori, deci prin cețuri, ci coboară drept în inimă, ca rugăciunea Sfântului…

Acolo, în inimă, inteligența nuntește tainic, cum așa de bine predica părintele Cleopa, la parastasul căruia Domnul Profesor Ioan Ursu pune un film cu marele duhovnic al neamului, pe Proful online, și se schimbă de-a dreptul în foc viu, în cuvântul ieșit din Cuvânt, în porunca Domnului, carele nu ne vrea călduți. Mai bine rece decât călduț !

Locul din piept unde Domnul Profesor Ioan Ursu găzduiește pe Mântuitor este curat și tare, ca un isvor de munte. Dar nu e rece ! Nici foarte fierbinte. Este cât trebuie, deci firesc, și dumnezeiesc de bun.

De acolo, harul unui singur profesor ajunge departe și salvează un neam întreg. Acesta este harul Domnului ! Nici nu se poate gândi cineva la noi cât e El de puternic !

Domnul Profesor Ioan Ursu a învins, deși poate câ încă nu o știe, poate pentru că e prea ocupat ca să facă binele, tot binele, după poruncă. Domnul Profesor Ioan Ursu a ajuns astfel de-a dreptul, și nici nu se putea altfel, nici mai mult nici mai puțin, decât porunca Domnului.

Nasc și la Muldova omini !

„Cu noi este Dumnezeu ! Înțelegeți, neamuri, și vă plecați !”

Ce face Marea Britanie cu drepturile unui părinte basarabean ?

Marea Britanie face caz doar de drepturile „omului”, nu şi de cele ale părintelui ieromonah Savatie

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010

Părintele Savatie trebuia să vină la Londra ca să vorbească românilor la Institutul Cultural Român de acolo. Dar ambasada britanică din Basarabia îi face mizerii cu viza. De zece zile încoace, ambasadei majestăţii ei regale, reaua voinţă nu-i mai tace. Umilă decădere pentru locul pe unde a scris odinioară bardul pe care îl iubea atâta Eminescu !

Iată ce îndrăznesc să amintesc cu această nouă ocazie, în mod public, ambasadorului britanic :

Excelenţă, poate nu sunteţi informat despre istoria ţărilor în care reprezentaţi majestatea defunctului imperiu britanic.

Mi-aduc aminte, din păcate, eu nevrednicul rob Dan, de prea multe lucruri :

Britanicii au fost de partea turcilor pe când turcii îi căsăpeau pe creştini. Credinciosului vornic Ianache, Sfinţilor Martiri Brâncoveni, celor patru fii, Constantin, Radu, Ştefan, Matei, şi Sfântului Voevod Constantin Brâncoveanu li s-a tăiat capul, cu ambasadorul britanic de faţă, la loc de onoare, ca pentru un spectacol de soi.

Lev Davidovici Bronştain-Troţki, un postulant de vize deportat, apoi arestat, a avut totuşi liberă tecere prin Marea Britanie, venind din mahalaua New Yorkului cu un pumn de rivuluţioneri, arme, şi bani, în drum spre Sankt Petersburg… Iar acest Bronştain-Troţki zicea despre adversarii lui creştini : „Noi chiar dacă trebuie să-i omorâm, tot trebuie să le respectăm demnitatea”…

Britanicii l-au ţinut în aeroport, în frig, dezbrăcat la piele, pe Mircea Eliade, pe când acesta era diplomat al Regatului Român.

De ce ? Poate ne răspundeţi la obiect, fapt după fapt. Cu bardul ca model :


This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.

Eu trag nădejde ca memoria fostului imperiu pe care îl reprezentaţi în Basarabia să nu vă împingă la încă o vânzare a dreptului românilor la mezat. Aşteptând cu interes o reparaţie capitală, iar nu încă o capitaţie…

Most humbly do I take my leave, my lord.

Duminica, 19 Septembrie : Pătimirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont († 276) Pătimirea Sfîntului Zosima Pustnicul.
.

Cine-o îndrăgi străinii…

Să fie totul cu bine şi cu pace…

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010

Orbii au decis ca şchiopii să ne urască pentru că suntem români… Tot Apusul ăsta care apune tot mai mult, pe zi ce trece, acum ne împroaşcă de zor, numindu-ne tot felul de nume până la Soare Apune…

Cum vrea Dumnezeu ! Pân’la El să fim vicleni ca şerpii. Occidentalii ne-au vândut, deci şi ei vor fi vânduţi. Insulte mai mari decât îşi aduc singuri nu pot fi. Noi să ne uităm la tot ce nu poate fi vândut, adânc în sufletele noastre. La Perşani unde am fost medic de sat, se povestea încă de un bâtrân care-şi scotea cojocul pentru preceptorul austriac, zicând „Ia-mi-l. Dar sufletul n-ai să mi-l iei !”. Să urle deci americanii, cu toţi noii austrieci, cât vor… Li se vor usca gâturile până ce ne va ajunge ceva la ureche. Dară-mi-te mai jos…

Orice politician care face o politică antimondialistă este asasinat. Ia să ne uităm doar la accidentele de avion recente… Trebuie deci ca în sufletele noastre să fie ceva ce nu poate fi asasinat, nici falsificat, nici schimbat la camătă. Ori aceasta avem. Dacă ne vom uita limba, uite cum zic machidonii, „blăstem mare s’hibă-n casă”. Dacă ne vom uita firea, atunci locul firii mincinoase „arză-n pira focului”. Cine-o îndrăgi străinii…

Eu sunt bogat din naştere. Am o fire, o istorie, o limbă, un neam adevărat, pe care nu mi le-am cumpărat. Mi le-a dat Dumnezeu. Eu deci tot lui Dumnezeu îi dau viaţa, simplu şi neînfricat, chiar dacă umblă şi azi prin sate asasini de suflete năimiţi de alţi austrieci. Au crezut toţi ideologii în gogomăniile lor, ca un cap prea mic într-o gură prea mare. Dar nimeni n-a putut atinge inima neamului meu.

Este o poveste frumoasă a doctorului scriitor Vasile Voiculescu, „lobocoagularea prefrontală”. Spune totul. Apoi ce Orwell, ce Huxley ? Ian’ uitaţi-vă domniile voastre şi la Zahei. Fără acest organ sufletesc incompresibil, tainic, care mereu „bate”, suntem doar nişte şchiopi conduşi de orbi…

Superioritatea ţiganilor

Un excelent text preluat din Vestea, vrednic periodic al comunei Mehadia din Banatul românesc!

by Dr. Pr. Alexandru Stănciuescu Bârda
All Rights Reserved

Copyright © 2009

De fiecare dată când am scris ceva, am fost convins de adevărul celor scrise. De data aceasta aş vrea din tot sufletul ca cele ce scriu să nu fie adevărate şi să nu am dreptate. Afară doar dacă realitatea…!

Ţiganii le sunt superiori românilor prin câteva aspecte foarte importante. Acestea pot fi constatate de oricine cu uşurinţă:

În primul rând ne sunt superiori prin concepţia lor privind naşterea de copii. Ţiganii primesc copiii ca pe un dar al lui Dumnezeu. Ei nu se tem de sărăcie. Unii sunt săraci lipiţi pământului, au droaie de copii şi nu se tem să mai facă alţii. Sunt convinşi că Dumnezeu va avea grijă de toţi. Se căsătoresc de la vârste fragede, respectiv 12-14 ani şi nu lasă loc perversiunilor de tot felul. În documentele istorice se vorbeşte de ţigani în actele domneşti şi boiereşti. Când se vindea o moşie, ori se dădea dotă unei fete, ori erau răsplătiţi anumiţi demnitari pentru servicii deosebite aduse domniei, printre altele se menţionau şi câteva „sălaşe de ţigani”. Aceştia asigurau muncile mai aparte la curtea boierului, respectiv: potcovitul, fierăria, cărămida, îngrijirea animalelor. Unele ţigănci aveau grijă de coconii boiereşti, altele erau folosite chiar la bucătărie. Mulţi ţigani erau lăutari. Într-un cuvânt, numărul lor era foarte redus, de ordinul câtorva mii la nivel de principat românesc. Datorită concepţiei lor privind copiii şi naşterile, azi în ţara noastră au ajuns să se numere cu milioanele şi creşterea continuă să fie masivă, spre deosebire de situaţia românilor, care sunt într-un continuu regres demografic.

În al doilea rând, cred că ţiganii ne sunt superiori prin respectul ce-l au faţă de portul şi limba lor. Au plecat de ani din India, ţara lor de origine, dar ei îşi păstrează cu sfinţenie portul şi limba. Nu se ruşinează să se poarte şi să vorbească ţigăneşte, ba dimpotrivă, prin port şi limbă îşi manifestă mândria lor de etnie, de popor. Mă întreb şi întreb ce se întâmplă cu românii, cu atitudinea lor faţă de port şi limbă. Portul popular românesc a ajuns piesă de muzeu, ori element decorativ ocazional, care se poartă pe la serbări, concursuri folclorice şi alte manifestaţii de acest gen. La câteva luni întâlnesc pe stradă câte o femeie de ţară îmbrăcată cu un opreg, cu ie, ori fustâce. Şi aceea se manifestă în mod stângaci, se vede că nu este în elementul ei. Hainele cumpărate la kilogram au umplut lumea. Toate burfele şi zdrenţele străinilor, de care aceştia au vrut să scape, le-am luat noi şi le folosim ca vestimentaţie. Nu e de mirare când vezi pe stradă oameni, români din tată în fiu, îmbrăcaţi turceşte, ungureşte, franţuzeşte, englezeşte etc. Din când în când mai trece şi câte unul îmbrăcat româneşte…

Limba noastră, limba vechilor cazanii, cum spunea poetul, o stâlcim cu tot felul de cuvinte de împrumut, precum turcisme, franţuzisme, americanisme, italienisme şi alte isme. Şi-i păcat că uităm, ori aruncăm la coş cuvinte cu mare încărcătură semantică şi ideatică, multe dintre ele fiind adevărate documente ale originii şi continuităţii noastre româneşti.

Poate vor fi şi alte elemente prin care ţiganii ne sunt superiori, dar aş vrea să mă opresc aici, deplângând superficialitatea şi dezinteresul multora dintre noi, românii, faţă de ceea ce ar trebui să avem sfânt!

Testul este preluat dintr-ului din volumele Părintelui Doctor Alexandru Stănciuescu Bârda, anume cel intitulat „ Piscuri şi prăpăstii” şi care a fost publicat de Editura Cuget Românesc în anul 2005.

Fata moşneagului

Cardinalitatea basmului românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2009

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

Vasile Voiculescu

Poetul, scriitorul, redactorul radio şi medicul Vasile Voiculescu, deţinut politic, mărturisitor al lui Hristos din Rugul Aprins

Andra ştia basmele pe dinafară. Dar le cerea, insistent, de câte ori avea nevoie să le audă iar. Exactitatea redării lor era surprinzătoare. Virgulele şi intonaţiile erau respectate, şi nerăbdarea cu care se pregătea audierea lor, în serile lungi în care ni le povesteam, era întrecută doar de facultatea ei uriaşă de a corecta orice abatere – sau numai variaţiune – pe tema poveştilor serii. Nu ne puteam depărta în nici un chip de la basmul original. Mi-am pus deci, de pe atunci, problema rostului acelor basme.

Folclorul copiilor este conservator. Tăria percepţiilor, şi caracterul formator al înţelegerii lor proaspete, adesea crude, şi mereu juste, face minuni. De aceea transmiterea, odinioară neîntreruptă, de la generaţie la generaţie de copii, a primelor naraţiuni exemplare, este cu desăvârşire limpede, şi aproape dreaptă. Sunt doar două răspântii, pentru că bunicii le povesteau nepoţilor, dar şi nepoţii îşi povesteau basmele între ei. Odată iniţiaţi, copiii îşi spuneau poveştile lor şi “ afară ”, pe teritoriul un pic mai larg al curţilor din vecini, între ei. Pentru că aceasta se petrecea într-un interval de timp destul de îngust, răspândirea laterală în timp a basmelor nepoţilor era limitată în chip natural, tocmai pentru că diferenţele prea mari de vârste excludeau comunicarea eficientă dintre ei şi copiii vecinilor. Amintirea naraţiunii exemplare este păstrată însă şi în cohorte, de exemplu trecând prin toate vârstele până la bătrâneţe când copiii ajungeau şi ei bunici. Faptul că “ pe vremuri ” bunicii, mătuşile şi uncheşii se întreceau între ei ca să povestească la rândul lor, mai departe, şi nepoţilor, mai tot ce ştiau, depăşeşte în puritate orice alte memorii fondatoare.

Dacă puterea formatoare a basmului este durabilă şi pură ca o floare, de ce este ea oare şi atât de atotputernică şi atât de fragedă ca o iubire ?

Iată ce cred : Basmul transmite în mod efectiv tot esenţialul. În ciuda deformării sensului numelui său, basmul este o naraţiune a realităţii. El este mai reprezentativ decât orice alt sistem de “ imagini ” asociate originilor noastre. Arhetipul basmului este întotdeauna triplu : El reprezintă pe eroul exemplar în toate cele trei feţe ale realităţii sale : el se naşte, într-un chip unic, parcurge o cale, pe cât de primejdioasă şi de variată pe atât de miraculos invariantă ( de obicei trei tărâmuri ), şi în fine nunteşte. Uneori chiar moartea este un chip de nuntă, ca în Mioriţa care are identitatea narativă a unui basm fondator, alteori reîntoarcerea este schimbarea perpetuă de vămi care caracterizează trecerea pragurilor pe care le întruchipează nunta, ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Dar în toate basmele româneşti este vorba doar de esenţial.

Iată cum :

Eroul exemplar al basmului românesc este “ născut frumos ”. Iată prin urmare şi de ce este nevoie de dragostea perfectă a părinţilor, şi cea dintre părinţi – o dragoste desăvârşită, pentru că este echilibrată şi delicată, dar infinită şi deci atotcreatoare. Chipurile Troiţei sunt tot atâtea naraţiuni ale dragostei dintre feţele cele mai frumoase ale lumilor, cele ale Sfântei Treimi. Eroul basmului românesc poate fi adesea un fiu de Împărat, dar el nu este nici evghenist, nici cehai şukar, şi nici porfirogenet. El este doar “ fătat ” frumos. Este vorba mereu despre un făt fără ispită, un făt cu adevărat curat, un făt din care se poate începe lumea. Făt Frumos şi Prâslea – care este începutul “ prăsilei ” sufleteşti exemplare – sunt deci cardinaliceşte echivalenţi. Cu ei începe cu adevărat lumea, care a fost distrusă până la ei, cum este întotdeauna distrusă ea, doar de păcat. Acest Făt nu se poate lupta decât curat, în trântă, “ pentru că e mai dreaptă ”. Nu întâmplător părintele nostru drag, ieromonahul Rafail Noica, fiu de mare filosof, vorbea despre calea cea dreaptă ca fiind firea omului. Când eroul luptă pentru că “ o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor ” Hristos învinge împărăteşte, pentru că eroul este cu El, mereu întors la El. Lupta este firească, iar Fata Moşneagului luptă şi ea, deşi nu pare, mai tare ca piatra, şi mai iute ca săgeata. Iubirea este o luptă, iar iubirea de Hristos este singura luptă, o cale de luptă, prin care câştigăm cu adevărat viaţa.

Încercările pe care le suferă Fătul nostru cel Frumos sunt aşadar tainice, grele şi fondatoare. Tărâmurile sunt trei, la ele se ajunge ades printr-o fântănă, iar esenţa fiecăruia poate fi condensată printr-un cuptor feremecat ( de obicei un sân de fată ) într-un singur măr dintr-un metal fără pată. Doar în Harap Alb eroul moare pentru a fi înviat, dar aceasta, atenţie pentru cei ce nu sunt vicleni ca şerpii, este o ispită, pentru că Harap Alb nu este un basm tradiţional. Deşi nu pare a fi nici “ cult ”, basmul lui Ion Creangă este de fapt doar un calc alchemic, întortocheat, şugubăţ, însă de tot tantric. Cum altfel s-ar fi găsit sub salteaua răspopitului învăţător, fiu de cojocar, şi tatăl căpitanului Creangă, cei şapte mii de galbeni ? Harap Alb, cu toată reclama respectatului Vasile Lovinescu, nu e decât o cacialma a masoneriei junimiştilor care şi-au depus în talentul humuleşteanului cel caterisit toată otrava lor dulce şi nu chiar atât de limpede curgătoare ca Ozana. Este cu atât mai uimitor cum geniul coţcăresc al punguţei cu doi bani s-a înmulţit atâta prin hrube cu moş Nechifor Coţcariul, până ce câteva arhetipuri curate au ajuns de au răzbit, tainic, şi prin el. Este vorba de victoria jertfel fără sânge, a albului contra roşului, de biruinţa definitivă a Fiului de Împărat asupra Spânului, care se credea stăpân doar pentru că fiul de împărat zăcea în fundul fântânii… Să ştim deci de-acum să deosebim Acul de Baros… Un produs “ cult ” cu adevărat pur este Făt Frumos din lacrimă. Aici transcrierea arhetipului este făcută de Românul Absolut, care moare asasinat şi denigrat, dar nu trădează gândul său cel mai curat. Genunile din lumea Genarului sunt adânci cât în Prâslea, căruia mumele din adâncuri îi înghit până şi coapsa, căci ghionoaia tot trage la carne dulce, însă tot Prăsilea iese până la urmă la lumină către nuntă. Prietenii lui Făt Frumos născut din lacrimă sunt albinele, caii fermecaţi şi furnicile, prototipurile cele mai strălucite ale Vechii Europe

Nunta este împlinirea Căii. Greuceanu poate rămâne cu numele în lumea celor grei, dar fiecare părticică din miri este de-acuma perfectă, pentru că mirii s-a regăsit în unire, cu Cel ce i-a unit. Numele mirului din mire este cu totul tainic… Nuntaşii, ei, au nevoie de sare în bucate. Dar botezul este întotdeauna numai împreunarea cu Hristos, Căruia locul nostru din inimă nu Îi este niciodată pe mai departe destul de bine curăţit prin gonirea satanei. Satana are nume legiune, de la împieliţat şi viclean, la aghiuţă, şi scaraoţchi. Nunta însă este ultimul nume, şi singurul pe care îl capătă mirii, care sunt de-acuma una, iar nu muiere şi bărbat ( nume foarte concrete ). Nunta este întotdeauna un fapt cosmic, ca şi Sfânta Liturghie. Taina nunţii este participarea la Întreg. Drumul reîntregirii este suferinţă, iar pântecele mare al lumii în care suferim, ca într-un trecător tărâm, nu este deschis decât într-un singur loc, care este ieşirea din suferinţă prin întoarcerea la Hristos. Mandorla este zgăul pântecelui cel încăpător al lumii, în care se întrevede, prin fântăna de lumină, Hristos, Singurul născut din Sfânta Fecioară. Mandorla nu este capătul, ci începutul. Nu degeaba strămoşii plângeau când li se năştea un copil, prin zgăul mic şi se veseleau la înmormântare, la trecerea pragului prin Zgăul cel mare al împreunării cu Hristos. În lumea păntecoasă de până la viaţa veşnică oricine, chiar şi sufletul cel mai greu se poate uşura numai prin iubire, cu care trecem de tărâmul acesta, cel mai întunecat, doar dacă iubirea ne este mai tare ca orice încercare, ca aurul în foc.

Cardinalitatea este numele pe care îl dau legăturii dintre creaţie şi Tatăl creator. Chipul cel mai adânc lămuritor al dumnezeirii este imanent în orice aspect al creaţiei. Acest aspect este discret doar datorită mărginirii iubirii noastre. Dar acest aspect rămâne tainic şi continuu legat printre tărâmuri, dimensiuni şi încercări. Chipul acesta explică deci atât simbolul imanent oricărei descrieri prin Cuvânt, cât şi exprimarea prin simbol a esenţei. Am găsit prin urmare, între apofatism şi înţelegerea catafatică, o cale admirabilă, aceea în care copiii sunt iniţiaţi dacă ne mai amintim şi mai voim să le povestim, fără greş, basmul copilăriei. De acest basm nu ne putem îndepărta, orice am face, şi oriunde am fi. Nu plecăm la Domnul până ce nu-l transmitem, la rândul nostru, mai departe.

Basmul exprimă aşadar mereu întregul, adică Adevărul, Calea, şi Viaţa. Naşterea sufletului care este o taină de o veşnicie dumnezeiască, drumul sufletului, care este o încercare de creaţie interioară, şi nunta sufletului, singura care asigură trecerea în tărâmul veşniciei, sunt cu toate în basm.

Rămâne de mirare în concluzie, dar de acum îmi este un pic mai tainic desluşit sau numai ceva mai armonios întrevăzut, cum cardinalitatea basmului românesc este perfectă, pentru că basmul românesc nu poate exista în afară de Hristos.

Cu câtă delicată putere scria Voiculescu cel tănăr ( publicat în 1916 ), versurile acestea fragede, despre esenţa basmului românesc în vremurile de cumpănă care ne trag pe noi toţi spre pierderea sufletului :

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi…
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza-ncet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş
!

_

Cunosc o Singură Schimbare :

Schimbarea la Faţă

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Mântuitorul nu S-a schimbat. Doar apostolii au putut în fine să-L vadă, în tăria slavei Lui. Mântuitorul este mereu acelaşi. Cum oare am putea noi păcătoşii pretinde a voi să-L aducem pe Mântuitor din adâncul inimii noastre, unde El are sălaş de la Taina Botezului, la traiul nostru tot mai violent schimbător, prin aggiornamento sau ecumenisme ? Adio slăbănogelii noastre duhovniceşti ! Sunt vremuri tainice care ne cer a fi tot mai tari. Iată ce bine scrie chiar azi părintele nostru Savatie :

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol.

Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Acest articol a fost scris miercuri, 8 iulie 2009 la 9:34 şi este înscris în Moldova Anticomunistă, Ortodoxie.

Arhimandritul Iustin Popovici avea dreptate…

Vremurile dau dreptate vederii ecumenismului ca pe o panerezie a timpurilor moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”. Aceasta ne spune Sfântul Iustin Popovici, din dreapta imaginii. Sfântul Iustin Popovici este fotografiat aici cu părintele nostru arhimandrit, Sfântul Ilie Cleopa”.

Fraţilor, am primit de la prietenul nostru din Grecia acestea :

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI : SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim

Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the „Pan-Hellenic Orthodox Union”

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas

Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: <>. Ibid,15 , pag. 216 : <>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. …. The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Andrei Vartic († 2009)

Andrei Vartic a plecat la Domnul !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009

Basarabia, Dacii, Neamul românesc, prietenii, apoi chiar noi cei ce l-am citit, sau cei pe care ne-a editat din bejenie, am pierdut pe Andrei. Vineri va fi înmormântat. Dumnezeu să-l ierte !

Amnesty International sau oglinda schizofreniei politice a Occidentului

Perfida Capua !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved

Au trebuit occidentalilor (faimoasa „comunitate internaţională”) cinci luni de zile pentru a recunoaşte, cu timiditate, pe ascuns, crimele de război ale „statului” Israel care în numai câteva zile a ucis sute de copii în Gaza.

Standardele duble ale occidentalilor au devenit mult prea străvezii. Dacă un singur evreu ar fi fost asasinat în acele zile cu bombe cu fosfor lansate din avion (ceea ce ar fi fost, ca pentru orice fiinţă distrusă a planetei noastre, la fel de abominabil) atunci toată planeta ar fi vuit prin presa de partid a cartelului sionist.

De ce sunt atunci promovate aceste standarde duble, de ce este atunci atât de prevalent acest canon de gândire, pe care ghiduşii l-au numit „the West and the Rest” ? Ei bine, deoarece marea „civilizaţia apuseană”, cum a demonstrat marele istoric Arnold Joseph Toynbee, nu e una de referinţă, ci doar una ca toate celelalte. Un tehnoanimism ateu, trist, aproape mort deja. Ori civilizaţiile nu sunt distruse din exterior, ci se sinucid. În cazul trist al occidentalilor, alegerea pe care au făcut-o ei între farisei şi Mântuitor, i-a pus deja în sicriul peste care se închide încă o dată, cu fiecare zi mai mult, capacul de plumb al minciunii.

Dar voi alegeţi Viaţă, dragii mei, iară nu minciunile care ucid. Moartea din care ne-a mântuit Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este aceea a minciunii care ucide, aceea a necunoaşterii lui Dumnezeu. Nici nu mai scriu despre nerecunoaştere sau despre nerecunoştiinţă. Iar oricât ar face acum papistaşii o „nouă” teologie, în care strecoară deja idolatria morţii şi din care izgonesc nu doar Evanghelia, ci mai ales pe Domnul, vine o zi în care trebuie să alegem între Hristos şi minciunile care ne ucid.

Voi fiţi gata în ziua aceea, care vine când nimeni nu ştie, şi mărturisiţi curat, drept, frumos, pe Domnul, iar nu minciunile fariseilor.

Esoterismul Bucatelor

Iată o carte minunată !

by Dr Dan Waniek, MD

Copyright © 2009
All Rights Reserved.

Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru (Exemplar broşat)
Cartea Românească, Ediţia a doua, 2008.

Singura memorialistică adevărată este aceea a simţurilor.

Simţurile nu mint. Evenimentele se schimbă cu punctele de vedere. Memoria sau cronologiile se amestecă. Dar fluidul continuu al simţirilor adevărate curge direct din Adevăr. Din această perspectivă, cartea sinceră a doamnei Sanda Niţescu este o metafizică, iar nu o fiziologie.

Într-adevăr, copila de odinioară contemplând infinitul în pragul carpatin al prăpastiei aceleia, tânăra mireasă îmbrăţişând tainic copacul de pe malul apei olteneşti, apoi scrisul însuşi al doamnei autoare, adresat unei moarte dragi, sunt un colier oferit cu generozitate oricui. Este un colier aproape ezoteric, al cărui şirag de mărgăritare străluceşte. Iar cititorul abia începe a atinge suprafaţa sclipitoare a nestematelor.

Despre aceste nestemate voi scrie aici, pentru că acestea nu sunt de loc un conţinut latent oarecare, nici vreun produs manifest, ci însăşi minunea cărţii.

Doamna Niţescu scrie aceste nestemate curgător şi sclipitor, aproape fără să-şi dea seama, ca o apă în piatră, ca orice artist autentic, direct pentru veşnicie, şi poate şi anume pentru cunoscători. Domnia sa face darul de suflet de a se exprima în franţuzeşte, deşi personal, şi din păcate, eu mă îndoiesc că acei care citesc ce e scris în cartea primei ediţii, cu limba şi poate pentru mentalitatea lui Brillat Savarin, vor fi putut pătrunde până la miezul cel mai nobil al cărţii.

De ce nobil ? Din naştere, iată de ce : Căci spre deosebire de corpul social al Franţei, unde haosul domneşte între stări, neamul autoarei are o singură stare, anume aceea care pune bogăţiile toate pe masă. Este vorba de un neam aproape fără clase, şi mai ales de un neam care nu s-a supus niciodată, cum a făcut-o întotdeauna neamul frâncilor în faţa cotropitorilor. Este vorba deci de neamul românesc, cel drept ca autoarea, şi neînfrânt ca ea. Românii sunt neamul care dăruie fără regrete totul, şi neamul care ia fără vreun resentiment. Neamul românesc ia de la ceilalţi, de la toţi ceilalţi, şi nu numai de la aceia care au vrut doar să-l stăpânească, ia deci numai ceea ce este mai bun :

Nu credeţi ? Priviţi atunci, mirosiţi şi gustaţi mâncarea românească. Mâncaţi bine, ca să vedeţi ce bună este această singură paradigmă românească perfectă. Măncaţi la masa săracului din ţara mea – ţara firului de mărar sub cerul albastru ! Săracul acesta pune tot ce are direct pe masa de brad. Şi cu sufletul în sărbătoare, tot săracul dă cu bucurie tuturor : poftă mare, enormă, monstruoasă, contagioasă unora, generoasă tuturor ; gusturi adevărate pentru străini, delicateţe după măsura tuturor. Săracul român dă prin urmare totul, adică dă tocmai frumuseţea sa. Astfel bogăţia sa, care este fără preţ, e cu adevărat regească, pentru că săracul are deplina stăpânire a inimii sale, şi adesea chiar nepătimirea – această singură putere lumească ce ne rămâne după credinţă.

Aburii bulzului de stână, aromele ghiveciurilor mănăstireşti de prin mănăstirile copilăriei, căldura din pâinea mare, acea roată neagră ieşită de la cuptor, brânza de vaci peste mămăliguţa cu smântână, răciturile, poalele-n-brâu, şi atâtea altele nu îşi pot afla egalul. Nu e aici vorba doar de gust în sufletul meu subţiat, cum a fost zeci de ani prin străinătăţuri, în toate cuhniile lumii, ci de tot ce leagă mâncarea de suflet.

Dar ce leagă mâncarea de suflet ? Să vedem ce putem zice despre acestea !

Se pare că tot ce intră în ţara mea, ţara cu mărar pe sub cerul albastru, capătă consistenţa, legăturile, aromele şi bogăţia tipic româneşti. Ţara mea, şi a autoarei, are un soi de miez dur, incompresibil – acesta poate că este sufletul neamului românesc. Miezul de care scriu ne ţine tainic, insistent, unori cu gust violent, cum se cade unei născătoare adevărate, ne ţine deci pe toţi laolaltă. Miezul acesta nu ne părăseşte oriunde am fi, şi în orice amestec sau proporţie ne-am regăsi, ca pe noi înşine. Acest miez tainic îl moştenim şi îl lăsăm cu totul, şi cu toţii, la capăt de drum.

Rădăcina kreas conţine deja în ea aceste cuvinte, creaţie şi carne. Ori carcasa noastră de carne, deşi uneori prea zgârcită de sărăcie, este moale, şi foarte trecătoare. Fiziologii ştiu că nici un atom măcar nu rămâne acelaşi, el însuşi, în această carcasă de carne din timpul vieţii lumeşti. Din păcate tot ei resping ceea ce este şi mai adevărat, anume faptul că toată individualitatea noastră există, unică, independent de atomi. Ea este individualitatea cea mai dură şi mai subtilă, este măduva noastră suavă şi blândă în oase tari. Ea este acest faimos nucleu în jurul căruia curgem fiecare către apa care ne poartă la capăt pe toţi.

Deşi e o prostie, a plasa, după René Descartes “ sediul ” sufletului pe lângă ariile olfactive şi diencefalice în care avem “memoria” olfactivă, gustativă şi pe cea a stărilor sufleteşti, nu e o ipoteză cu totul lipsită de interes, dacă sufletul ar putea avea un sediu material. Căci suntem cu toţii împreună ţinuţi, legaţi de mama, ca “mămăligari” cum rosteşte autoarea, tocmai de către suflet.

Pieile şi cărnurile, oasele şi cenuşa sunt comune. Doar sufletul este unic. Comun, el nu ne aparţine, şi totuşi e unic. El este cel ce ne caracterizează în chip cardinal, complet. Altă individualitate nu avem.

De aceea a cultiva, ca doamna Niţescu, aromele materiale ale acestei kreas, este nu atât un fapt de convivialitate sau de sociologie, nu este încarnare sau psihologie aplicată, nu este nici savantlâcul oriental al combinaţiilor dibace şi rafinate de convivi atât de pestriţi şi de greu de armonizat la suflet sau la găitane, ci direct creaţia. A cultiva “reţetele” de bucate care sunt mai degrabă “misive” către suflet, iar nu numai scrisori către arhiprietena Agnès, este o operă continuă, ca o cale, ca viaţa. Această, să-i zicem, “creatinină” este fluidul secret al cărţii esoterice a doamnei Sanda Niţescu.

Cu o astfel de creaţie continuă, în care se simte un neam întreg, la masă, între anotimpuri, îmbăiat cum e de Regina Nopţii, deşi nu departe de mirosul cel gras de mititei care pare că abundă pe înserat, “ne petrecem”. Cu o astfel de creaţie continuă se petrece şi curgerea noastră comună, până la putreziciunea în care ajung de pildă eu, sau până la buna mireasmă în care se transformă sufletele cele mai alese, spre folosul tuturora, în adevăratele sfinte moaşte pe care le-am părăsit în ţara noastră minunată.

Sanda Niţescu : Un fir de mărar şi cerul albastru. Cartea Românească, ediţia a doua 2008. 240 pagini. Apare o nouă addenda, acum sunt desenele autoarei, dar este aceeaşi excelentă traducere ( cu un cuvânt înainte ) de Irina Mavrodin. ISBN 978-973-23-1952-9.

Nu deznădejduiţi niciodată, orice ar fi !

Actualitatea lui Eminescu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009

“Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece…

(Eminescu, ms 2257 fila 37)

Eminescu este poetul naţional. Mai mult, Eminescu este un jurnalist perfect. Apoi Eminescu este necruţător cu pecinginea care distruge neamurile prin putreziciune. Aceste calităţi unice fac că Mihai Eminescu a fost asasinat, iar memoria lui a fost, pe cum s-a putut, terfelită cu invenţii sordide ca presupusa lui nebunie, presupusul tabes, etc.

Semnătura „idioţilor utili”, asasini masoni plătiţi de guvernul mondial in nuce („Illuminati”) este limpede, la fel ca tot ceea ce ei numesc singuri „revelarea metodei”. Dar satanismul propriu internaţionalismului, fie el proletar, fie numai financiar – de fapt la fel de unic peste veacuri ca sinagoga lui Satan – nu va ajunge niciodată la atingerea ţelului ei de subminare a temeliilor din „toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”.

De ce ? Deoarece, cum spune Constantin Noica,

“Naivitatea Vicleanului este de-a crede că poate amăgi pe om trezindu-i ispitele raţiunii – cum se întâmplă în Faust II – când în realitate el înalţă astfel pe om, îi dă răspunderi şi sensuri.”

(Constantin Noica, Creaţie şi Frumos în Rostirea Românească, 1973)

Guvernul mondial e bazat de fapt doar pe prostia massificată, impusă prin televiziuni, produse de consum, sau pornografie ridicată la rang de ştiinţă socială. Astfel, prin doctrina talmudică a neamurilor ca „vite”, ce trebuie hrănite, „cultivate” (doar cu trivia) dar mereu, mereu, veac peste veac, îndobitocite, peste poate, pân`ce acceptă singure hamurile {mizeria artificială, „crizele” financiare, biometria} se face un program secular. Dar „the masters of discourse”, „cei ce croiesc charte şi resbele, zugrăvesc…” s-au păcălit crunt. Harap Alb e poate la fund, dar spânul crapă, crezându-se la suprafaţă…

Deoarce abia la fundul fântânii e apa vie, numai acolo e mereu acea mare speranţă, care „mângâie dulce, alină uşor”. Deznădejdea este mereu satanică :

“Întotdeauna, cu omul, diavolul este sortit să piardă, dacă omul e năzdrăvan. Şi când omul ajunge la dracul cu cărţi, el trebuie să-l gonească şi de acolo şi să-i ia cărţile din mână.”

Deschideţi Wikipedia, această tristă supapă, Cloaca Magna, care suge date şi respinge personalităţi, apoi deschideţi comparativ Enciclopedia lui Radu cu prietenii luiCe bine se pricepe azi ce scrie Eminescu :

“Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtători ai ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile streine intră printr o uşă, trec prin întunericul sălii, şi ies prin cealaltă, indiferente, singure şi reci…

Capul unui om de talent este ca o sală iluminată, cu pereţi şi oglinzi. De afară vin ideile, într adevăr reci şi indiferente dar ce societate, ce petrecere găsesc!”

:o)

Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat !

Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Copyright © 2008 Părintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni într-o biserică greco-catolică din Timişoara…

Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar un recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate…

Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?

– Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit. Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare… Deodată, un părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor…

– Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?

– Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greşeală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi, apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.

Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.

– Care este părerea Sfinţiei Voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – între ortodoxie şi alte confesiuni?

– Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

– Înseamnă că mişcarea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?

– Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”… Şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i…, nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.

Eu personal aştept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.

Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori”, dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut.

Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

NE Aşa a fost dintotdeauna, gândiţi-vă, fraţilor, la Sfântul Atanasie cel Mare

Durerea cititorilor Legii Strămoşeşti !

CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Copyright © 2008 Părintele Protos. Justin Pârvu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Scrisoarea Părintelui Iustin

Preafericite Părinte Patriarh,

Nr.4090/3 Iun 2008
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum – nesiliţi de nimeni – ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune:

Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă

– şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar:

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?

De asemenea, canonul 45, care spune:

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească ”.

Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Justin Pârvu

1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Între Alte Imperii…

Abcesul de fixaţie

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece…

(Eminescu, ms 2257 fila 37)

De câteva sute bune de ani, noi românii am izbutit să supravieţuim între cele trei imperii ale vremilor care nu erau la rându-le, mai niciodată, sub cârma noastră.

Mereu veneau şi plecau prin „principate” ba turcul, ba rusul, ba austriacul, de făceau „legile” lor „noi”, chipurile… nouă, dar împotriva celor pământeşti.

Aveam astfel printre noi puhoaie pestriţe, revărsate peste cei dintre noi „cu nas subţire” – aveam ba mehterbaşale cu ceaprazuri, ba moscali scapeţi biciuind la regulamentele lor „organice”, ba valsuri fleandură din chezaro-crăime, să ne tot „alegem” între băşcălie, huzur sau Gemütlichkeituieli.

Nu erau nici ele, tutelele streine, ceva nou sub soare. De mult înainte Valahia gemea turcită, Moldova „se scăpa de mult bine” iar Ardealul… ardea. Noi mergeam fiecare cum puteam. Mergeam cu Dumnezeu înainte !

Inima în Dumnezeu, iar gândul la ţară… Zece mii de ani de istorie, cu arcul carpatic în suflete ca o coardă oţelită, şi cu vitejie cât cuprinde ! Astfel veneau toate puhoaiele, luau ce puteau, apoi fiind val, ca valul treceau. Scara timpului nostru neavând comună măsură cu acelea ale migratorilor, Domnul dădea să ne păstrăm locul.

Azi însă sunt alte imperii, din care văd mai limpede două :

Unul e cel dinlăuntru. Acesta a fost vârât cu sila, cu viclenie, prin televizoare, prin tăvălugul dolarilor, prin licori ademenitoare. Ca un cancer, acest imperiu dinăuntru ne sufocă ţesăturile fireşti ale trupului neamului, ne fură sufletele, ne scade fertilitatea. Cu acesta e greu de luptat, dar nu imposibil, deoarece fiecare suntem şi altceva decât trup.

Cellalt este cel „lumesc” – imperiul mondial. Ca o menghină ce se strânge dinafară, el striveşte trupul neamurilor, le fură pământul, cu tot ce se află în măruntaiele lui. Ciudat, chiar atât de ascuns cum se dă, mare sau rotund, acesta din urmă ia forme geografice foarte limpezi, chiar de sunt încă peticite…

Acest imperiu mondial a ajuns acum, tot din trei părţi, să ne ceară pământ şi apă. Dinspre turcime se aude cântul mierlei, în câmpia însângerată în care a fost oprită semiluna de către armata mică dar întreagă a ortodoxiei. Dinspre stepe se aude cum vine vuiet de vânt de dincolo de Nistru. Iar de la apus, unde nu mai sunt austrieci, ci ungurime, se vântură armele sunătoare ale băneturilor, cu care se cumpără Ardealul.

Cum trupul sfârtecat al Serbiei a ajuns abcesul de fixaţie al scursurilor purulente din lumea celor laşi de pretutindeni, tot astfel carnea vecină se poate un timp păstra neinfectată.

„Conducerea” noului „stat” de pe Câmpia Mierlei, care e, chipurile, „independent”, e la fel de ilegală ca secesiunea. Nu e nici un drept între neamuri care s-o accepte. Este o mafie ca toate celelalte, acum implantată în Metohia, unde erau odinioară mănăstiri ortodoxe. Nu e nici măcar o burghezie compreadoră, la fel de vândută ca tot ceea ce vinde.

E mafie. Thaci este cumnatul celui mai renumit traficant de carne vie pentru Occident, prin filierele helvete. Statul naţional mafiot este astfel ultima făcătură a „statului” zis „modern” rebranded ca „liber” sau „independent”, doar ca să vândă tot ce se mai poate (minereuri, patrimoniu, terenuri, droguri, carne vie) fără stinghereli din partea popoarelor locului. Irak, Afganistan sau „Kosova” sunt doar primele exemple ale „noii ordini” a imperiului mondial.

Victimele uneltelilor sunt la fel de pierdute – de exemplu, acum, albanezii suferă la fel ca sârbii. Dar tehnica aceasta de supravieţuire este o medicină slabă. Doar uneltitorii se risipesc prin iluzia „echilibrului” bazat pe Realpolitik.

Românii au trăit întotdeauna printre catastrofe, iar nu prin catastrofe. Un neam generos ? Poate ! Poate mai degrab’ pentru că pe vremuri românii trăgeau rădăcini direct din cer, iar strămoşii făceau un fel de gură de rai din locul lor terestru. Dar din dar…

În fine, pentru cine mai avea o iluzie despre ce ni se pregăteşte, iat-o pe Sara Flounders scriind Washington gets a new colony in the Balkans :

In evaluating the recent “declaration of independence” by Kosovo, a province of Serbia, and its immediate recognition as a state by the U.S., Germany, Britain and France, it is important to know three things :

First, Kosovo is not gaining independence or even minimal self-government. It will be run by an appointed High Representative and bodies appointed by the U.S., European Union and NATO. An old-style colonial viceroy and imperialist administrators will have control over foreign and domestic policy. U.S. imperialism has merely consolidated its direct control of a totally dependent colony in the heart of the Balkans.

Second, Washington’s immediate recognition of Kosovo confirms once again that U.S. imperialism will break any and every treaty or international agreement it has ever signed, including agreements it drafted and imposed by force and violence on others.

The recognition of Kosovo is in direct violation of such law—specifically U.N. Security Council Resolution 1244, which the leaders of Yugoslavia were forced to sign to end the 78 days of NATO bombing of their country in 1999. Even this imposed agreement affirmed the “commitment of all Member States to the sovereignty and territorial integrity” of Serbia, a republic of Yugoslavia.

This week’s illegal recognition of Kosovo was condemned by Serbia, Russia, China and Spain.

Thirdly, U.S. imperialist domination does not benefit the occupied people. Kosovo after nine years of direct NATO military occupation has a staggering 60 percent unemployment rate. It has become a center of the international drug trade and of prostitution rings in Europe.

The once humming mines, mills, smelters, refining centers and railroads of this small resource-rich industrial area all sit silent. The resources of Kosovo under NATO occupation were forcibly privatized and sold to giant Western multinational corporations. Now almost the only employment is working for the U.S./NATO army of occupation or U.N. agencies.

The only major construction in Kosovo is of Camp Bondsteel, the largest U.S. base built in Europe in a generation. Halliburton, of course, got the contract. Camp Bondsteel guards the strategic oil and transportation lines of the entire region.

Over 250,000 Serbian, Romani and other nationalities have been driven out of this Serbian province since it came under U.S./NATO control. Almost a quarter of the Albanian population has been forced to leave in order to find work…

Sara ştie ce scrie. A fost acolo. A primit în cap bombele americanilor în 1999. E directoarea unui organism (International Action Center ) care a documentat preferinţele NATO pentru atacarea civililor sârbi, cei care au suferit cel mai mult din „politica” americanilor. De ce scriu de americani ? Ei sunt doar jandarmii orbi ai şchiopilor ce i-au încălecat deja, de-i prăvălesc acum cu totul şi pe ei…

Dar atât despre unelteli. Grija noastră să fie să ne rugăm de-adevărat, nu să dezlegăm ce nu-i de dezlegat. Eminescu a scris limpede că ne iubeşte pentru că nici prin cap nu ne trece ce unelteli se fac pe socoteala noastră…

Luciditatea Smereniei

Lumea crede doar ce aude din presă… quia turpe, quia indignum
Vrem oare chiar totul quia absurdum est?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Ioanichie are mereu vie nu doar atât de distincta luciditate a smereniei. Sfinţia sa are har. Ca părintele Ioanichie, noi ne rugăm să fim în Duhul, apoi să nu credem decât în Adevăr. Părintele Ioanichie duce cu el ruga noastră. Dumnezeu să-l ierte!

"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu"

„Când Îşi Urmează Destinul, Au Apărarea Lui Dumnezeu…”
„Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Arsenia Boca spunea că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

„Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pâna şi jertfa Sa pe Cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare.”

„Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevazută.”

„Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe Cruce.”

„Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

„Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simplă valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbatici întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei ?”

„Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.”

„Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.”

„Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu !.”

"Dar Prin Ce Veţi Trece Voi…"

„Este o vreme de pustiire a neamului”
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu spune despre neamul nostru:

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

” Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. (Părintele arhimandrit Iustin Pârvu) ”

Părintele arhimandrit Iustin Pârvu continuă :

” Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic în a invinge iadul.”

” Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva.”

” S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară.”

” E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni ? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului…”

Dar tot părintele arhimandrit Iustin Pârvu trage concluzia, iar aceasta trebuie ascultată :

Prea Fericitul Teoctist a Plecat la Domnul!

Ieri, ziua 30, luna lui Cuptor, anul Domnului nostru Iisus Hristos 2007
Dumnezeu să-l ierte!

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Azi, 31 iulie, la sicriul Prea Fericirii Sale.

Prea Fericitul Teoctist cu Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei

Părintele Patriarh, un om din neam, de la rădăcinile sale cele mai bune, a plecat la Domnul. La moartea Patriarhului, Biserica aflată dintr-o dată fără întâistătător, plânge. Dar stă iar tare împreună, pentru că temelia sa e neamul românesc, a cărui nădejde estre mereu Învierea.

Cronicarul scria odinioară: Nasc şi la Muldova omini. Prea Fericirea sa a trăit în partea cea înaltă a firii noastre, de la răsăritul căreia, din partea Botoşanilor, se trage. A fost un mare întâistătător.

Dumnezeu să-l ierte!

(by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org)

Apa Isvorului

Ce face apei de isvor lumina lină ?
Un pic de sfinţenie terapeutică…

Numelui păcii mele

εἰρήνα (Delphi, ~400 î. Hr.)
εἰράνα (Delphi, mai târziu)
εἰρήνη (eirênê)

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aţi privit odată, bine de tot, adâncul apei de isvor ? Este parcă mai aproape decât suprafaţa… Şi totuşi, încercând cu mâna, ceea ce devine acum, prin setea noastră de a pipăi, fundul apei, ne apare iar mai departe decât oglinda ei. Astfel de paradox pentru ochii noştri cei leneşi este cu mult mai frecvent decât ne-au lăsat să pricepem toate simţurile noastre.

Limpezimea cu totul cristalină a isvorului ne apare ireală. Ne apare, şi nu este, doar pentru că nu vrem să pricepem decât ceea ce percepem… Această pricepere se petrece însă atât de minunat încât adâncul, pe care ar trebui să-l aflăm în străfund, ni se arată totuşi mult mai aproape decât credeam că este când încercam să-l pipăim. Eu cred că adâncul iese la iveală mai aproape decât faţa apei, cea care tremură mai repede, pentru ca noi să ne putem gândi în pace la cele veşnice…

Tot astfel, azi, privind în ochii ei atât de limpezi (fără să-i văd decât cu adâncul sufletului) am înţeles un strop de apă neîncepută : există o structură a lumii care desfiinţează distanţele şi timpii. E o structură blândă, învăluitoare şi discret luminoasă… Uneori iese din fiinţe tot atât pe cât intră în ele. Ea leagă fiinţele dragi între ele, şi printre ele cu înaltul văzduhului. Ea trece de oglinzi şi poate prin săgeata ei chiar şi văz Duhul. Ea e continuă, ca o ţesătură de preţ străvezie, dar prea fină pentru a putea fi pipăită. În această structură totul este continuitate admirabilă. Totul este prezenţă discretă şi atotcuprinzătoare.

Şi legănat în răceala ei atât de plăcută, care mă încălzea cu fiecare strop de apă din isvorul ei, m-am mai gândit, azi : Duhul lucrează această minune. Miracolul continuă în orice clipă. Şi o ţine cât vrei, până ce-ţi umple viaţa toată. Duhul o face tainică şi minunată. Cu totul, ţesătura aceasta ce te îmbracă dacă o primeşti, este de o frumuseţe de-a dreptul firească. Este “ţesătura ontologică”.

Materia devine minunată şi ea, dacă este antrenată firesc întru Domnul. Aspectul tehnic al acestui antrenament se poate numi, dacă vrem să-i zicem matematiceşte, privire cardinală. Enumerarea darurilor materiei astfel pricepute este cardinală, pentru că iese din ordinea greoaie a lumii în care doar oamenii fac regulile. Trăirea în această materie transformată ontologic devine cu totul adevărată. Cu adevărat este minunat să simţi cu ochii şi să pipăi mângăind cu privirea. Este adevărat. Deci cum se face?

Se făcea – aşa de limpede scrie orice descriere pertinentă a realităţii, cum este de pildă liturghia cosmică a basmului – se făcea deci, că tot gândul biruitor în orice clipă era cristalizator ! Oricine primeşte Duhul pregătit, îl poate împărtăşi cu aproapele. Aşa se făcea ţesătura tainei. Ontologic, este vorba de ţesătura realului, adică adevărul. Structural, este vorba de viaţă. Operaţional, am numit calea. Duhul ne mântuie, pentru că într-un chip care nu se poate povesti, este toate cele trei Feţe împreună. Semănând după trup cu noi, Mântuitorul ne aduce, pentru noi, Duh sfânt, ducându-ne pe fiecare, cât cerem, către Tatăl.

Cu materia cea mai grea ţesută fin în taină, totul participă la ea. Lumea este “sădită cu minuni” prin orice strop de lumină lină care cade peste noi sau se întinde prin împărtăşirea noastră. “ Moaşa ” cea pricepută ale cărei mâini aproape că mângâie ţesătura vieţii, moaşa rugăciunii noastre deci, ajută tot greul materiei noastre să fie tors. Apa vie din basm este chiar stropul scurs din această mână feremecată a moaşei. Apa neîncepută este apa în care orice gând bun lucrează ca o sămânţă de cristalizare. Iar viclenia necuratului este în a împinge sfeştania înspre nimicurile vrăjii. Căci unde ne putem vindeca oare prin ceva în care nu este Dumnezeu?

Năvodul vicleanului nu este pentru peştii Domnului. Orice gând care nu luptă să rămână în apă vie strică şi îngreuiază lumea prin păcat. Tu fii sămânţa cristalului celui mai limpede, şi e destul. De puterea apei neîncepute toţi vor să se împărtăşească – de la mincinoasele ospeţe gnostice, până la babele căpăţânoase, trecând prin fiecare dintre noi. Tu fii sâmbure de lumină, tare ca piatra, iute ca săgeata, dar spontan şi nu greoi, şi vei vedea mereu adâncul înaintea oglinzilor.

Adevărul este al bisericii dreptcredincioşilor, pentru că biserica este una prin lucrare dumnezeiască, iar nu omenească – cea prin politicească lucrătură. Calea este a familiei, pentru că numai întreita dragoste a aproapelui – cea a soţiei, cea a soţului şi cea a copiilor – iubeşte frumos pe Hristos. Viaţa este de la rădăcină întru neamul tău, deci cum să-L câştigi pe Hristos fără să-ţi câştigi, sau măcar să nu-ţi sminteşti aproapele, chiar atunci când te sapă ca în lumea românească de azi, doar doar va da de apă?

Lumea reală este, iată, una de minunată taină. În lumea cea adevărată, tot ce se petrece este fără distanţe şi fără garduri. Ïn această lume adevărată, tot ceea ce numim cu ochii noştri coborâtori “ minune ” este de fapt şi de drept doar o structură continuă. Nu minunea este excepţională, ci doar recunoaşterea ei. Această structură este străvezie, dar nu se poate împărtăşi oricum, şi desigur niciodată prin altă forţă decât aceea a apei vii a rugii. Nici agheasma nu se face fără rugă multă!

Lumea nu ţine nici o clipă fără această minune de fiecare clipă a prezenţei continue a Duhului. Cine ia parte la ea, acela trăieşte. Cine se împărtăşeşte din ea şi se face ca ea, acela nu mai moare. Iar cine o construieşte în orice moment, fie şi numai prin lupta gândului în războiul cel nevăzut, acela face şi merită pacea. Numele meu al păcii, care la Pitagora însemna în chip enigmatic „trei” (cf. Theol. Ar. v. I, 16), atestat încă de la pelasgi în forma cea mai veche εἰρήνα, este cum se vede apa din adâncuri a isvorului. Ori făcătorii de pace, “aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” ( Mt 5, 9 )

Publicat tot azi în Cazania, în 9 iulie : Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina) din Sicilia, Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din Creta, Sfinţilor Mucenici Andrei şi Prov, care prin foc s-au săvârşit, pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch, pomenirea icoanei Maicii Domnului Panachrana din Cipru. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Ne trebuie Ardealul…

Oricât s-au străduit papistaşii, neamul românesc a rămas drept-credincios

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009


De-ar fi să ne-ngropăm de vii! E greu de imaginat martiriul unui popor pe care oricine l-a vrut schimbat numai pentru că era al locului…

Firul cel mai adânc al povestirii reale

Un narator al sufletului ortodox

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Vasile Voiculescu, Integrala Prozei Literare ( Exemplar legat ) Dr Vasile Voiculescu, Bucureşti, Anastasia, 1999.
Rugul Aprins a ars în multe suflete. Dar doctorul Voiculescu s-a îndurat mai poetic, mai plin sau mai mult de arderea lor. El a descris în focul rugului ceva greu de prins, echilibrul nostru cel mai puternic – acela întemeiat pe adâncul smereniei. Literatura poetului Voiculescu este narativitatea sufletului, poezia isvoarelor iar mai apoi, în toate, descrierea făpturilor reale. Este deci vorba despre toate cele uitate de sensibilitatea lumii mileniului trei d. Hr. Prin torentul lor curat, prin adâncurile dezvelite discret, apoi chiar prin frigul lor dulce, demn, gata de vindecare, doctorul Voiculescu este maestrul absolut.
Vasile Voiculescu este deci naratorul absolut al contactului profunzimilor din sufletul românilor dintotdeauna, de peste tot în lume. El nu are pereche, chiar în literatura atât de bogată a atâtor seculi din poezia neamului românesc. Ce poate fi spus în sens critic? Nu mare lucru : Problema firii poetice este desigur hipersensibilitatea. Nu oricine poate citi pe Vasile Voiculescu, deoarece fără armonia reverberantă a sentimentelor originii noastre, cititorul nepregătit ar face mai bine să se întoarcă la paginile din capul listei Google (Nu ar suna mai bine la noi Gâgă-lul ?). În firea autorului nostru dinspre părţile Buzăului nu avem însă nici generalitatea anonimă a doctorului, nici vreun descensus ad inferos categoric, ci chiar incursiunea continuă, indispensabilă, definitorie a fiecăruia spre temelii.

1. Drumul celui ce se vindecă pe sine însuşi
Doctorul cel bun, acela care face din doftoriceli oglinzi, iar din oglinzi leacuri, s-a ajutat mai întâi pe sine. A luat astfel în piept unul din chipurile delicate al adâncului, acela încă inegalabil de frumos, acela care este mereu gata de aflat în fiecare dintre noi. A pus apoi loc de Duh în tot orizontul dacic – locul acela tainic, ca o lună rotundă, unde a fost îngropat (dar din care eu nevrednicul am plecat acum aproape douăzeci de ani, chiar dacă tot el m-a urmat neclintit în toate visele mele, noapte de noapte). Iar la urmă, poetul nostru chiar pe sine s-a dat.

Poetul Voiculescu, poet chiar în nuvele, s-a pus serios, din prima copilărie, la lucru. Adolescent, a scris despre ireductibilul uman din fiecare fire. Bărbat în toată puterea mai apoi, poetul doctor Voiculescu a purces la strunirea sufletului său imens prin smerenia alegerii sale (doar aparent pur estetice) deoarece a dorit adâncirea scrisului său în chip „literar”. În fine, spre apusul drumului său lumesc, rezultatul hiperbolic al discernământului alegerii sale a devenit limpede pentru oricine, mai cu seamă în Rugul Aprins.

2. Îmbărbătarea poporului
Ce bine se ştia carte la noi, odinioară ! Scriitori tineri, ca medicul Voiculescu cel de la treizeci de ani, îşi făceau loc chiar duminicile la amiază. Ei lucrau bine şi cu rost zdravăn prin almanahuri, unde publicau mult, dar mereu din începutul câte unui gând curat. Câteva reviste rare, vre-o “ Dumineca poporului ”, primeau această fabuloasă Petrecere (23 august 1915, p. 3 – cf. p. 675 în Voiculescu).

Ce bine erau urmate gândurile bune! Iată, în săptămâna de după, câte un răsad frumos de gând ziditor răsărind, înfiorat, ca acel citat din faimosul, smeritul şi talentatul poet persan Saâdi. Sufistul povestise la rându-i de regele Nuşrivan, care-şi plătea, se ştie, până şi firişoarele de sare, ca să nu le ia cumva cu japca, deoarece :

Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, oştenii lui au să puie mii de găini în frigare… ”.

Iată, în palmele poetului, lacrimile curate ale gândului frumos. Iată deci Cazania !

Aici, în instituirea gândurilor citite duminicile, după Liturghie, nu e vorba doar de eticul sau esteticul gândului. Aici e chiar Duhul ! E Duhul, primit cu frică, dar şi cu dragoste. E Duhul întreg ! Apoi Duhul trecut odihnitor, curat, bine primit, cu bucurie şi cu vieţi îmbunătăţite. Ce frumos sunt încheiate zalele săptămânii când o începem mereu plecând uşori de la Liturghie, ca să le purtăm mai departe, spre Duminica aceea care vine.

Iar Zahei, între toate poeziile lui Vasile Voiculescu ? Doamne, ce roman fabulos!

3. Personajul principal
Personajul omniprezent al romanului Zahei Orbul, pe lângă vreun episodic Panteră, Boieru sau vreo frumoasă şi ochioasă Calliopi, cea cu fragi şi sub frăguţa ţâţei, la fel ca personajul principal din toată opera narativă a lui Vasile Voiculescu este doar acela colectiv – e sfatul. Acesta este indispensabil.

Nu e însă vorba de corul antic. Nu e liota negustorilor, gospodarilor, milogilor, prizonierilor, jandarmilor, sau săracilor, cu toată prostia lor presupusă (doar în domeniul alegaţiei superficiale, externe, şi episodice a ciocoiului). Este vorba de cu totul altceva, subtil dar omniprezent.

Personajul grav, adânc, şi incoruptibil al lui Voiculescu este acela al „lumii românilor”. Este vreun cioban frumos, vreun grec firoscos, vreun muntean păduchios, vreun jidov tânguind după botez, vreun lupar mirosind parcă a usturoi lycantropic, vreun ultim berevoi, vreo nevastă, vreun scălâmb, vreun copil cu milă hrânind un câine ciobănesc, apoi, de ce nu, chiar de Ciobănilă. Vasile Voiculescu se îndură sombru, regal, de fiecare.

Nu este aici însă vre-un „tipic” homeric, cum iar s-a observat în eposuri mirosind a făcătură, ca în diverse variante de iliade, cicluri „nostoi„-ce, nostalgice, sau diverse variante de odisee – unde doar inesteticul este atipic. Nu este aici vre-un personaj rotund, folcloric, sadovenian. Nu e nici vre-un reprezentant regresiv al conservatorismului poporanist sau al curentului “ progresist ” semănătorist.

Este vorba la Vasile Voiculescu de-a dreptul de firul firii noastre comune, de lumina adâncului, aceea din care se trage isvorul sufletului.

4. Materia narativă
Ecoul cel mai din adânc al tuturor mişcărilor secrete, dar indispensabile, ale firii românului e un vuiet ce se simte în orice pagină. Este vorba la Voiculescu de tot frumosul tainic din descrierea prea plinului Duhului. Dar ce este el de fapt ?

Este istoricul curgerii secrete a sevei din miezul vaselor de liber şi de lemn ale trunchiului românesc cel mai profund. Este vorba de întinderea deasă a rădăcinilor, unde etnicul sau culturalul se topesc în voia Domnului care începe sau încheie neamuri întregi. Este, pe sub aripa Duhului, zvon învolburat de ape. Este povestea fâlfâirilor şi îngrăşării frunzişului întreg. Este narativitatea firii, identitatea creeată prin urcare. Este scara către rădăcinile cele mai drepte, acelea din cer, (acelea de orhidee, cum ar fi spus părintele Virgil Gheorghiu) ale omenescului românesc.

5. Vocabularul poetic
Vocabularul lui Vasile Voiculescu este tainic la rândul lui. Cuvintele cele mai rare, izbind prin putere discretă, dar numai pe cel pregătit, ies din orizont. Ca privirea unui brad în poieni dezvelite ochiului nostru dintr-o dată, acelea se împletesc, ca la George Murnu, cu toate cuvintele codrului, poienii, luncii, câmpului sau râmnicelor.

6. Ierarhia conceptelor
Acele concepte imposibil de verbalizat, dar omniprezente în orizontul dacic, au formă la poet. E un lucru inexplicabil, cu totul admirabil. Într-adevăr, Vasile Voiculescu scrie direct în ”lingua franca” a tuturor muntenilor „electrici” ai orizontului dacic. Râmnicele, dulci sau sărate, adăpostesc cu toatele, cum am aflat, mici biserici ortodoxe de piatră sau din lemn, ascunse de păduri. Lumea noastră este aceea bogată, cosmopolită, meritocratică, foarte variată, întru totul secretă, dar mereu durabilă, inconfondabil românească peste tot. Este limba vlăhiilor. Este limba pricepută de „kjelatorii” timoceni, de călătorii vlahi voscopoleni ce au scăpat în masă la Viana, de limba vlăhiilor tesalice ale Sărunei, a celor aromâne ale Pindului sau meglenoromânilor, de calendarele bisericilor dintr-un lemn, mobile, ale moldovenilor fugind la răsărit, dincolo de inima Ucrainei, până la cele „Wallachei-ice”, în vlăhia cea mai apuseană a Tatrei, dincolo de Viana.

Ierarhia cuvintelor romanului este bogată, variată, dar nestrămutată, pentru că ea rămâne înscrisă mereu în cuminţenia smerită a pământului.

Îngenunchierile narative sunt la rândul lor perfect percepute mereu, şi ajung a fi profund respectate de cititor, deoarce sunt împletite, împărtăşite chiar, cu acelea ale scriitorului.

7. Drama
Drama lui Zahei este absolută, pentru că termenii poveştii sale sunt fundamentali. Sunt termenii naraţiunii sufleteşti. Câtă gingăşie se află în naraţiunea faptului real – acela mai adânc, mai greu de pipăit, dar singurul adevărat, al sufletului ! Proza doctorului Voiculescu este literatura singurei bogăţii reale, aceea care se dă.

Când mă gândesc că primii veniţi iau pe Zahei drept pretext pentru “primul stindard literar” al “luptei minorităţilor sexuale” …

Cum stau lucrurile aici ? Neamul meu întreg a fost recent ponosit de vorbele unei pocitanii râioase şi striduloase. Pocitania era strigătoare dinafară, tot aşa cum neamul meu era odinioară prost numit de către proprii săi ciocoi. Cu toatele s-au strâns să ne pocească pe noi cu atributul de înapoiat, chipurile pentru că am fi “prea conservatori dinlăuntru”. Ca sârbii, am fost prilej de hulă pentru că n-am acceptat să zicem că violul era chipurile consensual. Halal astfel de trebi ale ministerelor afacerilor dinafară… Dar nici cu celelalte nu mi-e ruşine! Nu e prost numit căpitanul judeţului! Cronicarul muntean nu clătea nici el gura când rostea despre bietul domnitor Mihnea Turcitul, care şi „pe dinafară era pom înflorit, dar pe dinlăuntru lac împuţit”.

Păi cum să nu fie aşa dacă se hrăneşte direct din pământul cel mai gras pe dinafară, iar pe dinlăuntru doar din cutiile cu esenţe slabe ale progresului…

Nu visez ! Iată, iau chiar acum ziarele toate din ţară şi nu-mi vine să cred ce departe am ajuns, de pe marginile de prăpastie pe care eram, mergând mereu „tot înainte”… ! Cu ochelarii de cal ai corectitudinii, la plăcinte, înainte… Direct, poate, dar sigur de loc drept. Direct, poate, dar nu de-a dreptul. Ci pidosnic. Progres cu rectul, recte.

8. Natura globalismului despre cultura românismului
Cred astfel că dacă ne uităm mai bine, cultura română s-a dus de-acuma de tot la Domnul. A plecat dintre noi pe nesimţite, ca să nu ne ruşineze prea tare. Furişată delicat printre rânduri, undeva între Devenirea întru Fiinţă şi Cultura Duhului, cultura română ne-a lăsat în pace.

Dacă tot nu mai punem azi sămânţă printre oasele care ne-au îngrăşat glia, atunci ce poate oare să ne mai crească mâine din glie ?

La institute rău numite am văzut de curând toate politichiile imaginabile, sau chiar tratate despre cuhniile regilor Spaniei, dar prea puţin, şi o spun cu toată răspunderea, mult prea puţin Duh ! Şi n-am văzut de loc îngrijire pentru brazdele, e drept, groase, cu care treceam odinioară prin câmpul strămoşesc. Noroc cu talpa ţării, cu minisatele Sfântului Andrei, că sub ele mai este pământ ca să-l cultivăm, măcar de dragul atributului specific al neamului, pe mai departe. Tare mi-e teamă că românesc mai este azi după numele său cutare institut, dară nu locul instituit. Degeaba scria Neculcea iară, că uite, să nu-l dăm, fiind el frământat de-a dreptul cu oasele străbunilor.

Locul instituirilor de azi în orizontul dacic nu mai e, din păcatele noastre, al nostru ! E doar al celor care nu mai trebuie discriminaţi, chiar cu preţul incriminării tuturora ! Ne-a rămas astfel doar locul instituirii legii strămoşeşti. Acesta e locul de unde nu ne mai poate goni de fel nimeni. Căci unde mai putem fi goniţi unde nu este Dumnezeu ?

Zahei, prin urmare, mi se pare a fi parabola neamului românesc.

9. Cheia romanului
Cheia romanului este delicată, şi anume aşezarea, chiar a motivului tangenţial al spurcatei dragoste de ocnaş, în rândul cuviinţei, câtă mai este. Ori dacă neamul o suferă şi pe aceea, arată medicul Voiculescu prin Zahei, atunci măcar n-o face lege.

Căci neamul se îndură de toate. Dar nu este împietrit în îndurarea lui, ci viu. Pustiit, dar puternic, neamul trăieşte pentru că nu încetează să caute lumina, chiar când cară pe umeri mortăciunea care îi era odinioară lampă. Într-adevăr, cu “ elitele ” ocnei, pe care vedantinii sau arhaizanţii le numiseră kalpa negustoriei de suflete, în toate am ajuns ca orbii conduşi de şchiopi.

Zahei este orbul născut falnic, pierdut jalnic, smerit din când în gând, dar un uriaş îndurat, şi răbdător, mereu în căutarea luminii. Destinul lui este soţietatea, care ar putea fi tălmăcită şi prin harul aducerii puterii duhovniceşti între soţi. Căci soţietatea nu este o alcătuire de falşi soţi, ci putere duhovnicească trecută în cuviinţă. Ori mai orice poate fi azi cuviinţă, cu regimul decăzut al pogorămintelor, sau măcar cu frăţească înţelegere, dacă harul este împărtăşit. Dar consacrarea zguduie. Nu putem forţa pe nimeni, atunci când nu ne forţăm pe noi, singuri ! Zahei, chiar orb, nu poate fi siluit, şi mai mult, ruşinează pe cei care încearcă să-l spurce, făcându-i vineţi de tot.

Cu atât mai puţin putem forţa legea, firea, sau soţietatea. Iniţierea şi legitimarea unui act, fie el acela dintre cele mai vitale, sunt limpezi, iar nu făcături improvizate. Caricatura dosniciei poate fi tolerată, căci cine sunt eu să judec, dar nu poate fi făcută lege. Individul poate rămâne viu atât timp cât păstrează, participând la har, sfinţenia întregirii. Neamul nu este însă făcut de indivizi, ci de Domnul. Iar unicitatea fiecăruia dintre noi participă la întreg doar atât timp cât urmează întregirii. Partea nu e întreg fără Cel ce ne face parte din Întreg.

10. Ursita neamului
Ursita neamului românesc este depănată, aproape toarsă, direct din inima poetului. Ireductibilul uman (care el însuşi nu-i uman) nu poate fi de loc atins – coagulat prin aparate sau măcar inventariat prin numere ordinale în loc de cele cardinale. Lobocoagularea prefrontală, ecou al ispitelor lui Zahei orbul, nu ţine nici ea loc de pacificator, fie ea chirurgicală ori numai medicamentoasă. Lumea nu poate fi despărţită de ceea ce i-a intrat în nume, şi este lumina lină pe care o simţim până şi în cea mai îndepărtată tulburare. Societatea singură n-a educat niciodată vreun individ, iar bolile societăţii nu cad niciodată împreună cu vindecările individului.

Într-adevăr, ireductibilul uman este incompresibil, deşi imposibil de palpat, chiar sub greutatea de mortăciune a piramidei sociale întoarse pe dos de imperii. În corolar, nefiind programabil, ireductibilul uman nu poate fi controlat, oricâte cicluri anistorice de hybris pierde singur-măritul său presupus conducător.

11. Soarta povestirii reale a neamului românesc
În concluzie, prin aceste teoreme, la fel ca părintele Gheorghiu, doctorul Voiculescu scrie mai tare decât orice Kafka sau chiar vreun nou Orwell.

Ce mai rămâne neamului când nu mai este neam ?

După ce a luptat mii de ani, sacrificând pe cei mai buni dintre ai săi, prin tăierea capului celui ce dădea, iar nu a celui ce primea pe Hristos, neamul ne lasă ?

Nu cred. Este în el o transcendenţă, şi o judecată, care nu e suma părţilor, un ireductibil al soţilor, între care nu se poate pune nici chiar duhovnicul, chiar dacă, sau tocmai pentru că acolo este unul Dumnezeu. Dacă poate să renunţe fără luptă la neatârnarea sa perfect suverană, şi atemporală, ba chiar tradiţională, atunci desigur că face, ca azi, războaie desfrânate, cele purtate curveşte, doar pentru alţii. Dar neamul românesc nu uită. Iartă mereu, uneori chiar fără voia lui, întocmai ca Zahei, ceea ce ne apare ca un semn de Duh în puterea lui lumească, dar nu uită. Când rămâne printre şerpi călcaţi în picioare, Akka sua, acasă, neamul românesc rămâne de tot, până la Judecată, în casa Domnului. Astfel se petrece şi Zahei, întors tainic de unde plecase. Zahei se duce acasă nu spre apele care l-au legănat din pruncie, în Dunărea vindecătoare, ci trecând mai sus de mlaştini, prin desiş, tocmai în bisericuţa dărăpănată, dar din piatră, ascunsă în munţi.

12. Reîntregirea
Să nu ne mire atunci că cel mai vechi înţeles al rădăcinii lui medeo, verbul fondator al celui care cârpeşte, pe lângă Cel ce vindecă, este acela aflat şi în bade, şi în numele fecioarei perfecte. Mede, sau bede, tradus de la rădăcină direct din Vechea Europă este acest cuvânt prea frumos ca să fie uitat, căci însemnează întregire. Cel care ni l-a dat înapoi pe Zahei orbul de unde plecase dintre noi, doctorul Voiculescu, este astfel ultimul scriitor al neamului românesc care întorcându-ne blând dar cu nădejde din numărul în care ne-a bine plăcut să cădem, ne mai aduce înapoi la Nume.

ISBN : 9739374042, BOBE-2743-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 700 pages, Unique Edition.

Campidoglio

Nu este nici o urmă etimologică în numele actual al Capitoliului!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.

La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.

Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini

Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.

Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.

E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.

Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii – pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” – este pentru ei “Via Triumphalis”.

Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic – ininteligibil pentru latinişti – versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.

Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.

Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.

Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.

Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo – iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?

Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.

Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).

Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat – acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.

De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.

Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !

Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.

Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.

Marele Filosof Român Ortodox Petre Ţuţea

Duhul este viu în acest bătrân minunat!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Se numea singur „Petre Ţuţea, românul”. Zicea:

Am apărat interesele ţării în mod eroic, nu diplomatic.
Prin iubire şi suferinţă
”.

Cine a făcut chiar numai o zi carceră, iar nu treisprezece ani, are o idee despre arta litotei la neamul românesc.

Eu vorbesc desigur despre neamul nostru, aşa cum este el, despre neamul românesc în veşnicie, acelaşi despre care nu se poate contesta pe de altă parte – cea bine văzută de Luca Ion Caragiale – că… „văz enorm şi simţ monstruos”.

De ce în veşnicie? De ce neamul românesc, un neam de navigatori ai uscatului, este, cum spune părintele Stăniloae, o realitate supra-istorică?

Păi încercaţi dvs. să faceţi altul, cu altă istorie, dacă ziceţi că nu-i transcendent el, cu istoria lui! Orice calcul arată că realitatea istorică a continuităţii sau a dăinuirii sale este nu numai improbabilă, dar imposibilă. Nu numai arhanghelul Mihail, sau Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, dar Cineva trebuie să-l apere, ca să fie aşa cum e.

Pe la noi se trece dinspre Asia spre Europa. Toţi au trecut pe la noi. Ori numai noi am rămas. Sunt exact aceleaşi motive simbolice perfecte de la ceramica pre-Cucuteni la cojoacele noastre, sau aceleaşi semne răvăşeşti, de la Glozel la Kosovska la plutaşii de la începutul secolului trecut.

Cine a iubit măcar o dată neamul românesc nu uită, nu poate renega, nu se poate schimba. Apoi nu se poate dezlipi de la orice spune Petre Ţuţea.

Un geniu, zice Miguel de Unamuno, este un neam individualizat… Petreceţi chiar numai cinci minute cu marele filosof ortodox Petre Ţuţea :

© Ortodox-TV

Citind un text din 1935 scris de marele nostru filosof, nu-mi vine a crede cât de greu ne scoatem noi, ceilalţi, solzii de pe ochi! Dar pe de altă parte sunt sigur că neamul meu nu va face niciodată jocul pe care altele îl fac, pentru că el este frământat altfel. Ori aluatul dospeşte numai după cum a fost frământat… Iar filosoful român, unul dintre cei mai mari ai lumii, se desprinde, ca Socrate, de cetate, tocmai pentru că este singurul care o mai apără… Textul este profetic.

Manifestul Revoluţiei Naţionale

de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) – Prefaţă

Rostul nostru


Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice : să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare eftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând dela particulari numai diferenţa de preţ, iar dela stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare : sa incaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de-un prim ajutor ca s’o ia din loc (instalări, (inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Troian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceia prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma dela Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.

Într’un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţârii şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca’n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine ? Pentru ce ? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi i unde le trebue lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. Deaceia se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. Deaceia ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. Deaceia suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s’a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebue dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebue să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Amin!

Sfintele Icoane

Un text frumos din Virgil Gheorghiu

by Virgil Gheorghiu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.

Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, „divino-umană”, în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă „Dumnezeu”, şi anêr, care înseamnă „om”.

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.

Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile – ca uleiul, cerneala şi culorile – realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică „nefăcută de mână omenească”, Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de ” Sfântul Chip „. În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.

Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că „cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele” (nota 3).

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească – chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.

E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.

Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.

Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ”De la 25ème heure à l’heure éternelle” : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)

Why Science Ends ?

Scientia otiosa : No more place for discoveries…
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

On News and Views about the imminent publication of the „second-order genetic code” :

If confirmed, this discovery could help explain higher-order functions of the genes, such as how each type of cell is able to activate only the genes it needs and not those used by other types of cells.

We only discover what we are ready to understand. We leave the rest ( which is where real discoveries are expected ) to fools and to genii, to serendipity and ultimately, to God. Since there is no place for God in science, not any more, and by our own will, well, expect no place for science, too. Scientia otiosa Ironically, modern science was based in the Renaissance belief that we could „return” to the sapientia veteribus bypassing God. Roger Bacon himself, a monk, thought we could observe without being inspired…

Actualitatea lui Varlaam

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.

„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa… şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu… ”

( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )

Un Pic de Sistematizare : Ce Ar Mai Fi şi Cardinalele Aiastea ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cardinalele sunt invarianţi temporali, aritmetici, metafizici, topologici, şi geografici. Etimologia cardinalelor e grăitoare : Ea nu este aceea a ierarhiei papistăşeşti, ci doar aceea a „balamalelor” celor mai strălucitoare ale lumilor – cele ale inimii. Băierile inimii…

Kardo, spuneau primii latini, este nordul, este balamaua, este *kerd-, cordul, pieptul sau ţâţâna – în sens de sân, dar şi de axă minunată. Ce fac ţâţânele acestea ale lumii când lumea nu e scoasă din ele? O hrănesc! O ung! O miruiesc! O mişcă!!!

Să le lăsăm deci să lucreze, după ce le-am priceput coerenţa internă, care este una de dincolo de această lume. Căci garanţia continuităţii lumii este proiecţia unei dimensiuni din afara ei, pe care am numit-o aici, foarte modest, tot cardinalitate – deopotrivă o proiecţie vizibilă a invizibilului cât şi actul ei de a exista – un fel de străpungere.

Ea este, ca şi fiinţa – când urmăm firul poveştii, ori intuiţia noastră cea mai profundă – şi nu este, ca şi credinţa, atunci când vrem doar să o pipăim. Ea este subiect şi predicat, atribut şi complement, recte toată rostirea sintactică! Ea este tot universul discursului, aşa cum este el mereu construit!

Discursul cardinal nu poate fi niciodată deconstruit! Căci cardinalitatea reverberează la nesfârşit, în orice există. Aici ţipă ca şi ştiinţa, în toate instanţele ei, acolo tace de câte ori deschidem porţile sufletului spre ea. Şi nu invers ! Cine deschide doar „cu ştiinţă” porţile inimii, nu face o operaţie cardinală, ci nimereşte numai cu oiştea în gard.

Cardinalitatea, ca şi vorbirea din inimă – din care se trage, odată cu teama iraţională dar foarte sănătoasă de a rosti altceva decât adevărul – este cu adevărat salutară! Cardinalitatea ne uşurează lucrul corpului, ne întemeiază cetatea, ne ridică şi casa. Cardinalitatea ne arată cum lucrează tainic cosmosul şi ne apropie porţile cerului, ca la Boboteze sau ca la Sânziene, când şi soarele a stat, pentru ca tot cerul să fie lăudat.

Căci aceasta şi este în concluzie, cardinalitatea – un şir de balamale foarte tari ale acelor porţi adânci ale cerului. Ne-am uns cu ungerea lor de pe acelea, atât cât ne-am priceput, în viaţa noastră, cu fiecare efort de privire…

Neamul românesc la rându-i se lasă uns de cer în interiorul orizontului dacic.

Ne-am uns pe frunte cu binecuvântarea părintelui pentru ruga noastră !

Cine le urmăreşte, la acea poartă de intrare în Cetatea Cerului, cum se zice în colindă, ca Ariadna cu firul, acela nu se mai teme. De acuma, dacă mai şi greşeşte, poate povestitorul să tacă, să treacă la lumea adevărată.

Să tacă? O facem încă, zidind cu îndrăzneală tăcere.

Am priceput în fine cum tăcerea ne deschide poarta… Pentru că doar astfel nu săr balamalele… Nici nu ne ies, nemaifiind unse, cu toate porţile, din ţâţâni!

Încheierile Ştiinţei Vechi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Zis-a iarăşi :

Scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Mt 10, 16).
Căci a fi intelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbului arată curăţenia lucrării.

Amma Sincletica (SINA, 17 – traducerea părintelui Iulian Nistea)

Noica, tatăl lui Rafail, scria că noi nu putem spune nimic despre puterea ştiinţei până ce aceasta nu este finită. Cerinţa filozofică a finitudinii este demnă de logica străveche a lui ananké stenai. Ea este un criteriu perfect, deoarece mulţimea stărilor şi devenirilor posibile trebuie să fie bine definită. Funcţia care descrie realitatea ştiinţei trebuie să fie derivabilă în orice punct. Aceasta nu este însă posibil decât numai pentru funcţiile continui. Ori ştiinţa nu mai este continuă după valul de catastrofe în care ne-a purtat, cu înţelegerea noastră cu tot.

Mai mult, finitudinea ştiinţei este observată, ca rodul nefast al unei seminţe de buruiană rea plantată acum patru sute de ani. Este deja un fapt de sociologie a ştiinţei că nici o descoperire fundamentală nouă, dupa acelea realtiv recente ale electronicii, fisiunii nucleare, şi genelor, nu mai există, gata, pur şi simplu.

Dimpotrivă, şi acestea din urmă au fost puse în discuţie – nu doar descoperirile “ epocale ” în sine, prin importanţa lor exclusiv tehnologică, ci, şi mai ales, prin fundamentele zdruncinate ale înţelegerii umane. Ele nu mai alcătuiesc un sistem coerent, nici unul logic, nici unul complet, şi nici măcar unul oarecare, prin care să înţelegem cât de cât – sau măcar să ajungem a defini realul.

De la kerosenul care topeşte oţelul, iarba care nu arde şi hârtia care respinge kerosenul topitor de oţel, apoi pâna la luna făra stele din pozele NASA, şi canalele de pe luna sau cele de pe Marte, până la animale ascunse, fosile stranii şi urme în lavă pe care nimeni nu poate să le mai explice, ştiinţa este finită ca explicaţie a realităţii.

Chiar cu gluma lăsata la o parte, nici ereditatea nu este un fapt al genelor, nici electronica o mecanică, fie şi cuantică, iar fisiunea explicabilă alături de fuziunea la rece prin acelaşi magisteriu numit ştiinţă “ nu ţine ”. Ştiinţa a ajuns un sistem de bisericuţe care nu sunt nici măcar parohii şi nici nu fac o religie, ci doar o idolatrie ca oricare alta.

De la illuminati, iluminism şi revoluţiile masonice încoace, am fost cu toţii prinşi într-o capcană idolatră, fiind prea des chemaţi să credem morţiş în ştiinţă. Aceasta este o conspiraţie de proporţii nemaiîntâlnite în istoria cunoaşterii, în care am ajuns azi la chemări către suspendarea spiritului critic, apoi la suspendarea judecăţii. Ea este o conspiraţie totală împotriva adevărului.

Dar adevărul este mereu invincibil. Conspiraţia este deci sordidă şi de loc tare, doar că noi am devenit acum slabi. Aceasta se petrece pentru că adevărul doar există, iar minciuna nu, şi atunci trebuie mereu re–inventată. Nu suntem retrograzi, amish, fundamentalişti, reducţionişti sau iraţionali, ci contrariul – maximalişti ai raţionalului.

Doar ştiinţa este finită… Ea a ajuns una din cele mai perfide mijlocitoare ale smintelii, cum scria Jean-François Colossimo. Sfântul Giulgiu nu poate fi reprodus prin nici un alt mijloc cunoscut. El nu poate fi înţeles în afara adevărului evanghelic al Învierii.

Ori noi suntem creştini dreptcredincioşi. Realitatea, scrie Eliade, este un criteriu care e dat doar de repetiţia şi participarea la ceva care depăşeşte particularul. Apostazia contemporană este nu atât aceea în care respingem adăvarul evanghelic – şi prin acesta civilizaţia noastră însăşi – ci aceea prin care înlocuim de-a dreptul înţelegerea noastră printr-un sistem idolatru. Facem astfel un mare pas înapoi…

Singura validitate a ştiinţei era aceea dată de limitele sale bine definite. Aceste limite bine definite nu mai există, acum că ştiinţa este încheiată. Sistemul de propoziţii ştiinţifice, aşa cum scria Karl Popper în Logica cercetării ştiinţifice, nu mai este falsificabil, prin lipsa de referinţe. Această lipsă de limite este limita ultimă, şi de aceea sfârşitul ştiinţei.

Civilizaţiile cad dinlăuntru, prin implozie, nu prin explozie.
Separaţia ( separatio suaviter et cum ingegno ) este calea prin carea sminteala intră în sufletul nostru, ca o perfida Capua a păcatului.

Ştiinţa nu mai poate fi separată de religie decât acceptând consecinţele dezastruoase care se ştiu ( manipulare completă a maselor, lagăre de concentrare, modificarea reacţiilor neurologice individuale şi a manifestărilor sociale prin implantarea de biochip-uri ), şi care sunt inacceptabile pentru civilizaţie şi întru totul apostatice.

Dar dacă ştiinţa este sfârşită, atunci ce ne mai rămâne pentru pricepere ? Acelaşi lucru ca şi pentru mântuire – Adevărul. Cum spunea predica de duminica trecută a părintelui Răzvan, Biserica nu informează atât cât aduce Duhul. Nimic, numai decât întregul, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu ne mai poate mântui prin informare… Doar întregul ne mai mântuie pe noi, cu tot cu înţelegerea noastră. Prin aceasta religia salvează şi ştiinţa, chiar când aceasta s-a definit prin diviziune sau diversiune !

Adevărul, Calea şi Viaţa sunt prezente peste tot, inclusiv în orice gând al omului “ de stiinţă ”. Fără ele, totul este pierdut. Totul dispare într-un hău fără forme şi fără sens, fără noimă, şi mai ales fără de realitate. Căci fără credinţă, fără de nădejde şi fără dragoste, orice înţelegere “ pură ” ca ştiinţa, este doar o sminteală. “ Science sans Conscience, ruine de l’âme ” este în acest sens, puritatea cea mai mare în grad la care s-a putut ridica vreodată ştiinţa, acest magisteriu izolat, de-acum cu totul sfârşit.

Urmează după orice ştiinţă apostatică doar Adevărul însuşi, prin a doua venire.

Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Românii – neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) – sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.

Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.

Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.

Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !

Cauzele Creştinării Dacilor

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :

Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.

Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.

Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă – uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia – dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.

Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum – fsat ( sat ) – şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.

Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.

Marele „ Völkerwanderung ” – acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos – nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :

Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite – ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.

Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.

Primele Dovezi ale unei Vieţi Creştine Organizate în Europa – Piatra, Lemnul, Cântecul, Limba, Firea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Ortodoxia este, cum s-a spus, mai ales un mod de viaţă – crucea ţinută drept, în dreapta slavă. Dar ortodoxia mai este şi felul de a fi cel mai firesc al oamenilor, acela în care se îndumnezeieşte firea omenească. Cum altfel, fără a decade în etic sau cultural, se poate întâmpina sacrificiul Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ?

Drept ! Unde altundeva se mai sacrifică Domnul pentru păcatele noastre ? Dar societatea are rânduielile ei, corpurile ei, tradiţiile şi continuităţile ei particulare. Cu atât mai mult, atunci, modul de a trăi creştin încă de la început, de la fundamente, este o caracteristică definitorie pentru un grup social, cum este neamul românesc.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul ca pe o „ religio illicita ” prin criptocreştinii trupelor imperiale romane ( şi mai cu seamă „ după ” ce aceste trupe au trecut Dunărea de Jos spre nord, fără a mai fi atacate ) , povestea de aici, cu cântecele ei, ar fi fost cu totul alta.

Dacă Dacii ar fi primit creştinismul odată Războaiele dacice încheiate, în 106 d. Hr., dar şi înainte de retragerea militară din 276 d. Hr. ) atunci creştinismul românesc ar fi arătat cu totul altfel, ca în Apus sau în Orient. De exemplu „ vocabularul liturgic ” şi chiar numele de Biserică, unic pentru români, ar fi fost diferite.

Faptul că organizarea religioasă la nord de Dunărea de Jos este însă în mod cu totul caracteristic adânc înrădăcinată în firea autohtonilor, spre deosebire de Occidentul Europei, sau de Orient, cere o sumedenie de explicaţii. Acestea vor fi date mai departe, mai sus…

Primii Martiri Daco-Romani Cunoscuţi

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumăraţi alţi martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul.

Un număr important şi realmente impresionant de dioceze, Martirologul Bisericii Ortodoxe, ca şi numeroase nume de episcopi, sunt toate atestate pentru prima dată în Dacia încă din timpul primilor Părinţi ai Bisericii.

Primul preot „ daco-roman ” cunoscut este Montanus, sau „ Munteanu ”, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa creştină, în 26 Martie 304.

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul „ Noviodunum ”, în Scythia Minor Sciţia minor) au dezgropat un „ Martyrion ” şi mai vechi, aşezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripţii tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfintele moaşte ale unor martiri care au mărturisit încă din timpul represiunilor împăratului Decius ( 249-251 d. Hr. ). Ceea ce apare deci imediat, şi deosebit de semnificativ, este faptul că Martirologul, şi nu doar acela al Bisericii Ortodoxe Române de azi, pomenea numele acestora încă de atunci, de la martiriul lor.

Rareori au putut fi edificaţi mai limpede, „ şi cu dovezi materiale ” atât de grăitoare, criticii care susţineau că tradiţia creştină daco-romană ar fi fost un „ mit ”. Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde inscripţii tombale, sau numai pomelnice, redactate cu literele sacre din alfabetele vechi dacice, întrepătrunse cu altele, mai ales greceşti, apoi şi multe necunoscute…

Densuşiana

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Biserica de piatră antică din Densuş

Biserica aceasta, nu degeaba tocmai cea din parohia Densuşienilor, este din multe puncte de vedere un happax. Biserica este din piatră antică. Densuş, în judeţul Hunedoara, este nu departe de locurile sacre ale dacilor. Construită cu mult înainte de 1280 d. Hr., ea se află pe un nucleu precreştin autohton ( identificarea ulterioară a unui sfânt militar local cu Sân-Nicoară ? ). Sfântul Altar este îndreptat în mod caracteristic spre sud. Mauzoleul de la temelie este datat în secolul al doilea d. Hr. Biserica are hramul Sfântului Nicolae. Se pot distinge motivele cele mai vechi ale Europei Vechi în toate detaliile arhitecturale, mai ales prin profilul unei lebede ce pare a se ridica în zbor, zvelt.

Dunărea de Jos creştină – „ Scythia Minor ” – Dobrogea

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

După 297 d. Hr., pe teritoriul provinciei romane a Sciţiei Inferioare ( „ Scythia minor ” ), între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre – se află cei mai numeroşi martiri, cu adevărat într-un martiriu în masă. Fenomenul „ primilor mărturisitori întru credinţă ” ca grup etnic este unic în întreg Imperiul roman, apoi este mai ales definitoriu pentru noi.

Este cu adevărat un fenomen în masă, al întregului corp social, pentru că de la episcopi la preoţi, şi de la ţărani la soldaţi, strămoşii noştri îl mărturisesc pe Hristos cu toţii, iar nu ca petice pestriţe ale corpului social cosmopolitizat, cum se găseau în Grecia, în Orient şi la Roma. Martirologul nostru creştin românesc este cea mai limpede mărturie, şi o măsură definitorie a neamului românesc, mioritic, cosmic, apoi drept ca o cruce dintru început.

Prima Ţară Creştină din Europa ?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptul că cele două legiuni ale armatei romane au părăsit imediat Dacia „ in corpore ”, încă de la primele semne ale intrării în orizontul dacic a goţilor – care nu erau de loc creştini ( şi au fost, de altfel, creştinaţi chiar de către daci ), arată de asemenea că nu romanii au fost aceia care au adus dacilor creştinismul.

În fine, trupele bizantine ale Imperiului roman de răsărit sau ale „ Romania ”-ei „ rhomei ”-lor ( cum se numeau, ca naţiune greacă bizantină ţarigrădenii înşişi ), au sosit mult prea târziu ca să poată fi ele însele responsabile de încreştinarea sistematică a autohtonilor de la Dunărea de Jos.

Astfel, în timp ce istoricii apuseni sunt preocupaţi mai ales de Iviria caucaziană – Georgia ( ţară ) – sau de Armenia inferioară ( satrapie ) ca prime state creştine, dacii sunt pe nedrept neglijaţi.

Adevărata intrare în Europa a creştinismului pentru un popor întreg, încă de la început, ca şi singura cauză posibilă a „ lexicului liturgic ” „ arhaic ” ( şi „ unic ” ) al românilor, nu au fost încă semnalate de nimeni, cu excepţia notabilă a lui Edward Gibbon ( încă din anii 1780 ).

Organizarea religioasă „ primitivă ” în Dacia

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Faptele acestea esenţiale ale sfântului Apostol Andrei nu s-ar fi putut păstra de fel până azi, dacă Dacia nu ar fi fost creştină in situ şi mai ales organizată creştineşte în mod originar. Dacia era în primul veac de după Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la apogeul istoriei sale „ recente ”. Istoria aceasta – care este doar partea vizibilă dintr-un uriaş munte submarin ascuns în antichitatea cea mai veche – coboară până în inima neoliticului european, iar de întins se întinde din Epir până în Savoia.

Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel este în mod caracteristic un hipogeu, în continuitate cu întreaga tradiţie pan-mediteraneană.Mormântul celor patru martiri de la Niculiţel.

Încreştinarea acestui străvechi neam preindoeuropean este un proces imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat, din care abia începem a distinge rostul vechilor profeţii europene, oricât de sibiline ar fi fost acestea.

Sfetnicii lui DecebalBătrâni din Oaş… Celebra lucrare a lui Ioniţă Andon, cunoscută drept „ Sfetnicii lui Decebal ” – fotografie din anul 1927 – oferă o imagine a continuităţii perfecte în credinţă a neamului românesc. Ea reprezintă bătrânii unui sat din Oaş – Negreşti – fotografiaţi în biserica satului. Profilul lor pare desprins direct din Columna lui Traian.

Este destul însă a privi profilurile unor bătrâni autohtoni în biserică, de exemplu în inspirata ilustraţie „ Sfetnicii lui Decebal ” pentru a pricepe organizarea bisericii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Dacia. Aflăm aici mai mult decât din mormane de documente furate, despre care se ştie cum sunt încă ascunse. De cine ? De papistaşi, de mercenari apostolici cărora li se dădeau indicaţii exprese, şi – mai e nevoie să adaug? – de iezuiţi. Ce este primitiv, în concluzie, rămâne doar ascuns sub bună căpăceală sau chiar căftăneală în mentalitatea ineptă a istoricilor academici, care nu privesc, fariseic, decât unde vor să privească.

Aceast proces de organizare religioasă dacică este imediat, armonios, şi aş zice chiar aşteptat. El se petrece pentru că organizarea bisericească şi intensitatea trăirii curate, creştine a întregii populaţii, în întregul corp social dacic sunt fenomene naturale. Este vorba de un proces pregătit de mii de ani de viaţă religioasă ferventă, mai ales prin manifestările sale caracteristice dacice, pe care le numesc de neam sau „ naţionale ”, şi mai ales acelea din registrul sau tema învierii, sau mai limpede, aceea a „ nemuririi ”. Suntem etaje întregi mai la temelie decât amfictioniile, sibilele sau religiile de mistere. Aceasta se petrece cu noi dintru început, prin mila Domnului.

Dacii vor fi numit poate pe mărturisitorii lor Zăchit, Atalu, Cămaşă, şi Filip, dar noi trebuie să ne referim oficial la numele strămoşilor prin limbile streinilorInscripţia tombală în Mormântul celor patru Martiri dreptslăvitori de la Niculiţel, arâtând clar numele lui Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

Într-adevăr, cum altfel se poate păstra continuitatea admirabilă şi aparent inexplicabilă mai în urmă, aceea strict neîntreruptă care se constată şi acum, două mii de ani mai apoi, dacă nu prin firescul ei ? Ouăle încristate din zona folclorică a Moeciului şi a Branului, cu teme atât de evident cucuteniene, arată pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înviat din morţi, înfăşat sau „ înfăşăcel ” exact cu acelaşi motiv tradiţional şi anume continuu, ca Zalmoxis, de exemplu cel din tablele dacice „ apocrife ” de la Sinaia.

Toate aceste consideraţii fac ca teza – sau ucazul, iar nu observaţiile majorităţii istoricilor apuseni – privind presupusa încreştinare a Daciei prin „ romani sau prizonieri ai romanilor ” să nu poată fi menţinută, mai ales în faţa întinderii şi adâncimii fenomenului creştin originar în întreaga Dacie – aceea mereu liberă – cu două generaţii înainte de invazia romană.

Dacii liberi erau desigur perfect pregătiţi să primească pe Hristos prin întreaga organicitate a propriilor tradiţii, prin obiceiurile lor cele mai vechi, mai ales cele de rugăciune sau rugă a inimii în sihăstrii, ca şi datorită profeţiilor în Duhul cărora trăiau.

Sfinţii militari – a căror caracteristică dăruire este descrisă de părintele Mihai-Andrei Aldea – au dus mai departe o tradiţie războinică străveche a orizontului dacic, aceea pe care au dezvoltat-o apoi prin mărturisire şi până la martiriu, ei devenind primii apărători ai întregului spaţiu creştin.

De toate acestea, care nu sunt întâmplătoare, trebuie să ne mai şi amintim. Tot de acestea toate vom mai da şi socoteală o dată, la Judecată. Este prilej de smerenie, nu de mândrie. Dar dacă tot sunt mereu martiri, militari ori doar mărturisitori cu care se frământă aluatul firii noastre de neam de mii de ani, apăi să mai dospească, şi nu să se usuce sângele lor în firile noastre „ modernizate ” – funciar atee ori colorat apostatice.

REFERINŢE SELECTIVE
Pr. Mihai Andrei Aldea, Cap. I.2 Formarea Românilor, din Începuturile Neamului ca Teologie

Sfântul Apostol Andrei

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de câtre Sfântul Apostol Andrei. Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca şi discipolii direcţi ai acestora, au fost pe la noi cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaşte nu numai tradiţia, dar şi Peştera Sfântului Andrei – locul exact – din Dobrogea unde Sfântul Apostol Andrei s-a adăpostit în timp ce îşi mărturisea credinţa, trecând Harul Duhului Sfânt numeroşilor ucenici de acolo, nu cu mult înainte de a fi martirizat el însuşi pe Crucea Sfântului Andrei – Crucea sa – de către soldaţi romani, la sud de Dunărea de Jos.

Un număr impresionant de toponime, ca şi materiale etnografice şi tradiţii locale, atât ale Sfinţilor Părinţi cât şi cele mănăstireşti sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinţilor Bisericii dinaintea Sinodului Întâi ecumenic de la Niceea ( primul sinod ecumenic din istorie ).

Chiar Patriarhul Teoctist scria în „Ziua” de Vineri, 8 aprilie 2005 despre Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” :

„Suntem recunoscători Sanctităţii Sale că, pentru prima dată în istoria Bisericii noastre, un Suveran Pontif a dat marturie publică despre originea apostolică a creştinismului românesc, întemeiat pe propovăduirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, curmând astfel şirul neînţelegerilor anterioare care ne tăgăduiau tocmai acest caracter apostolic.”

Scriitori ai Antichităţii joase, ca Eusebiu, atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost „Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.” Sfântul Apostol Andrei este, prin urmare, încă de la început, chiar Sfântul ocrotitor al Neamului Românesc.

Ticăloşia pelasgică :-)

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Robert Beekes se obstinează a evita cuvântul Pelasg în ultimul, remarcabilul Greek Etymological Dictionary, ajuns la litera omicron. Acolo totul este doar Pre-Greek…

Dar cine sunt aceşti atât de ticăloşiţi pelasgi pe care toţi par a voi să-i uite? Iată un mic breviar : Proto-Ionienii culturii Folteşti, precedaţi de proto-hitiţii culturilor Cernavoda şi Varna, ca şi de proto-arameenii Arimi sau ai taurului soarelui, au trecut cu toţii dinspre stepa cimmeriană, prin răsăritul Carpaţilor spre Dardania. ( Ultimii, la fel ca primii din şir au gonit pe Dardani şi au ocupat Troia. Din refugiaţii de acolo, unul dintre popoarele mării a ajuns în cadrul Marii Migraţii Miceniene şi în Laţiu, unde a fondat Roma…).

Cine vrea încă să se mire de „miracolul grec”, să caute în Homer ceva claritate geografică acolo unde grecii stăpâneau deja malurile peste tot de o mie de ani deja… Proto-Ionienii au zărit din carele lor de luptă sau din barcazele tradiţionale puţine locuri dar prea multe lucruri peste tot pe unde au trecut. Asta erau ei ! Erau prea grăbiţi în Sturm und Drang-ul lor fondator, atât de agitat sau distinct de kalokagathia pelasgică, pentru a nota, roman, temeinic, ca inginerii, geografia, chiar aceea a plajelor. Erau însă munţi către zări, cu focuri pe înălţimi, prin fundal, mai peste tot, până în sud, la Bosfor şi în câmpia tesalică.

Focuri pe culmeCopyright © 2006 Radu Ghindriş.

Străbunii grecilor le respectau, şi le-au lăsat în depărtările lor “pelasgice” mergând mereu mai spre sud, spre o ţară pietroasă, despădurită şi săracă, dar plină de golfuri cu multe ascunzişuri. Aceştia erau piraţi de coastă, niciodată intrând mai departe de plaje, nicăieri (Moses Finlay). Folosind digamma prototipică ( F– ), aceea cu care şi din oinos au făcut vin – Foin, ei au numit “ meteorele ” scânteind ici-colo spre zare, care le apăreau ca o culme de chihlimbar bine umblată, cu straniul cuvânt Felek.

Pleaidele, cu Electra înainte, spre grumazul Taurului Soarelui...

Elec-tra era de altfel şi Pleiada prototipică, cea a vârfului, care obsedase atâta antichitatea străveche a culturilor Cucuteni încât trecea ritual, şi magic, pe vârful uneltelor de însămânţat…

 Unealta cucuteniană rituală de pus în brazdă, la Prier 23 - apusul heliacal al Pleiadelor, cum scria Hesiod, de se dădeau pe spate academiştii în spatele miracolului grec...

Mult mai târziu – cam la trei mii de ani după aceea – goţii, apoi la încă cinci secole slavii, în drum spre Bosfor, au numit iar pe oamenii locurilor – pelasgii aceia “ mari ” şi vechi, cu acelaşi cuvânt – Velek. Noi ne-am mulţumit după descălecările din urmă cu numele Vlăhiilor, care scânteie şi azi ca “Românii la superlativ”. Vlăhia tesalică a Sărunei este şi cea vizitată de sfântul Apostol Pavel, imediat după Cesarea Philippi, nu cu mult înainte de trecerea masivă a goţilor pe mare dinspre Bosfor la sud în tot Imperiul Roman.

Aceeaşi rută pontică dinspre Bosfor, deja tradiţională, a definit mitologia fondatoare a pelasgilor, ca şi pe cea a celor care au preluat-o, piratereşte, înflorind-o în Antichitatea joasă şi dându-i forme clasice… Miracolul grec este un miracol pelasgic, deturnat.

Ce e aici? Ciobul dacic publicat de Julius Teutsch, cu Pleiadele strict reprezentate, astronomic corect, apoi chiar cu altitudini şi azimut în funcţie de data din calendarul lunar

Pentru că Nicolae Densuşianu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu au cercetat aceste fundamente care nu sunt acelea ale istoriilor academice, aceşti mari enciclopedişti au fost excluşi din mediile oficiale. Mai târziu un logician ca Anton Dumitriu a intuit acest uriaş filon, analizând pe presocratici, dar a fost ridiculizat pentru ideile sale de „megalitică a gândirii”.

Amintirea pelasgilor este vie în toponime şi în nume de persoană, nu numai pentru specialişti, ca faimosul Georgiev. Într-adevăr, de la Vlaşca la Peleaga, şi de la vlăhiile din Aminciu până în Tatra, dacii sau pelasgii erau oamenii locului, cei ce cunosc văile, geodezia ancestrală, pasurile, săliştile, izvoarele, şi ţările sau rumâniile – locurile libere din depresiunile fertile de la munte.

Etimologia cuvântului pelasg, conform ideilor lui Julius PokornyFig. 5 : Etimologii indo-europene pentru cuvântul „pelasg„, care este numele „recent” al unei civilizaţii pre-indo-europene, „vasconice” la Vennemann, „pelasgice” la Niebuhr, Kretschmer sau Georgiev. Este probabil ca invadatorii dinspre stepe să fi găsit lărgimea sau întinderea acestei populaţii civilizate ca pe o caracteristică etnonimică. Dar ceea ce cred a fi mai probabil, este că ori numele „electric” al scânteietorilor oameni din întinsele ţări de la munte a dat pe acela de Fla-(s)-c, ori ambele caracteristici – răspândirea teritoriilor şi scânteierea culmilor – s-au păstrat în numele „pelasg”.

Who cares ? I do 🙂 Slovacii Tatrăi numesc azi Walachei ţinutul muntos din nord, de unde spre vale, se vede piemontul, apoi câmpia pe unde Dunărea trece printre Alpi şi Carpaţi. Slovacii aceia ai lui Opăpa ( care a avut zece fraţi ) sau ai bunicului său îi numeau încă pe strămoşii noştri Valiek. Ca şi Rumelia turcilor ( Romania ) Valiek ascunde cu mare greutate, chiar în grafia imperiului austriac ( Waniek ) persistenţa valahului pelasg până-n inima Europei…

Când fanarioţii au ajuns în Principate şi au văzut ce bogăţii şi frumuseţi au lăsat în spate strămoşii lor proto-ionieni, nu se mai puteau opri din exclamaţii mediteraneene : Ti kalos ! Ce frumos ! Dar pelasgii, de loc imobili sau lipsiţi de scânteiere pe sub şubele lor groase de lână, ca oameni eterni ai locului, au înţeles să numească pe invadatori cu un alt cuvânt, nou, neaoş… După câte văd eu, e bine să nu ne mai ticăloşim atâta şi noi… !

Breviar de Invazie a Europei dinspre Stepă

Blitzkrieg…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Pe scurt, celţii devin fierul de lancie al invaziei Europei vechi nordice, tot aşa cum cernavodanii şi folteştienii sunt pre-hitiţii şi proto-ionienii invaziilor dinspre stepă de pe la sud de Carpaţi. ( Aceşti “ SrdnyStogani Mikhailovkani Kemi Obani ” călare, de faimă nord-pontică, mişunau prin stepă la nord de Crimeea în jurul anului patru mii î. Hr. Pe la 3000 î. Hr. sunt Yamnaieni, şi au deja căruţe şi morţi prin Pit Graves. La 2000 î. Hr. Srubnaya şi Usatovo, contemporani cu Andronovo, au mai degrabă Timber Graves decât faimă vedică. Plecând prin regatul neolitic al Varnei mai departe spre Asia mică, pe drumurile ancestrale ale ambrei la vale, vor fonda acolo culturi neo-chattice din care hitiţii şi arameii vor fi cei mai vestiţi ).

În tot acest timp dacii, cu un reflex preindoeuropean ancestral, se retrag spre culmi din Epir până în Moravia valahă, şi azi numită Wallachei.

Pentru un mileniu sau două, începând cu al patrulea dinainte de Hristos, celţii – care nu sunt străini “ cimmerienilor ” contemporani nord-pontici ai culturilor Andronovo şi Afanasievo – se extind în nordul Europei cu viteză de călăreţi de stepă. Ei sunt de altfel responsabili sau măcar contemporani cu extinderea pe drumul mătăsii spre răsărit, ai prea curioşilor toharici A şi B până hăt departe în China. Ei stăpânesc ca un fulger la scara Europei Vechi, toată Europa de la nord de Alpi şi de Carpaţi, şi trec până departe în sud, după Pirinei.

Ei sunt indoeuropenii prototipici şi nu şi mai curioşii indogermani, atât de ironic cel mai puţin indo-europeni dintre toţi indo-europenii !

Celţii sunt cei care încep istoria în Iberia, şi în insulele britanice, de unde alungă pe autohtonii vechi europeni picţi şi scoţi. Celţii ajung chiar să cucerească toată Scandinavia şi Islanda, întinzând regiunea faimoasă a amforelor globulare după 3000 î. Hr. peste pre-indoeuropenii localnici numiţi încă Trichterbecherkultur ( Funnel Beaker ).

Ceramica preindoeuropenilor este un semn de maturitate, vechime, pace sau armonieFig. 4 : Trichterbecherkultur : Ceramica preindoeuropenilor este un semn de maturitate, vechime, pace sau armonie. Ea are un scop ritual, cu „ochi” ai Zeiţei mai mult decât cu o capacitate maximă pentru o suprafaţă minimă, ca aceea a amforelor globulare invadatoare…

Celţii invadatori, cu slaba lor Schnurkeramik ( Corded Ware), cu Battle Axe, cu practicele dar grosolanele Globular Amphorae, fac culturile Harpstedt şi Jastorf apoi un continuu prin toată epoca bronzului nord-european până la Germania lui Tacitus şi la migraţia microasiatică al galaţilor sau Galatenilor. Mai multe detalii cu trasee are profesorul Beekes.

Aici privim pe celţi nu prin şcoala lui Trăsnea a acelor obscuri “ nos ancètres les Gaulois ” ci prin semnele lor pur geometrice, faimoasele ogham. Acestea, alfabet, elixir sintetic pentru divinaţie, sintaxă a mişcărilor de mână secrete ale druizilor, şi prin legătura cu o floră a Mitteleuropa-ei un cardinal sadea şi anume prototipic, nu pot fi celtice decât prin împrumut. Celţii vin din Asia iar ogham-ul descrie copaci europeni. Din această dilemă nu putem ieşi. Nu putem ieşi, am zis, decât dacă vedem – ne-retrospectoscopic – pe celţi ca pe nişte intermediari. Aceşti intermediari sunt transmiţători ai culturii locale a polului european apusean, superioare şi ancestrale, cultura preindoeuropenilor vasconi, care este tot aceea, paneuropeană în chip misterios, a Europei Vechi.

Restrângem, deci, de-aici mai departe, studiul nostru, pentru a lua putere, şi a o reda mai departe, însutită…

Daci şi Celţi

Misterioşii Daci sunt cu adevărat cei mai puţin cunoscuţi dintre populaţiile antichităţii înalte a Europei.

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

După aluziile din Herodot sau comentariile tardive din scrierile fragmentare ale unui Pompeius Trogus sau ale glosatorului său Justinus, neamurile pământene merită toată atenţia cercetătorilor europeni. Neamurile pe care le-au găsit grecii la invazia pe care au organizat-o începând din regiunile lor de baştină cimmeriene erau încă acelea faimoase – căci încă sunt cele mai numeroase pe pământ – după acela ale “ indienilor ”. Această informaţie nu se poate menţine împreună cu imaginea de Épinal sau de pe Columnă a adversarilor târzii ai romanilor decât sacrificând adevărul.

Căci aceste populaţii preindoeuropene – care nu sunt vânători, nici piraţi sau mari navigatori de stepă – sunt încă acelea ale unor navigatori ai uscatului. Dar e vorba de navigatori autohtoni, abili, prin drumuri numai de ei ştiute, şi anume prin trecători fossatae ( sau Posade ? ) spre ţările ascunse de sus, de pe culmile munţilor – sau mult după, în depresiuni intramontane inaccesibile, bine păzite sau secrete. Munţii sunt locurile focurilor de pe înălţimi, ale faimoaselor şi meteoriticelor lumini cu care intră strămoşii noştri în conştiinţa culturală europeană.

Că sunt velasgi, pelasgi, Felek_i, Velec_i, vlaci, vlahi, ori păstori din Salonic şi Vlaşca până în Valahia moravă, ei sunt mobili. Scânteie ! Ard ! Lovesc apoi dispar. Zguduie din te miri ce. Electrocutează ! Ei locuiesc în stâne luminoase sau locuri nefundate, circulare, ca pritaneul sau coliba pelasgilor atenieni, tholos-ul sau altarul vechi, prototipic al Vestei, locuri numite peste tot „focuri” : da-F-ue sau dave.

Numele davei se păstrează nu doar în vasta dar tardiva toponimie nord-dunăreană, ci mai ales în numele fondatoare. Acestea sunt cu mult mai vechi decât se crede îndeobşte, ale ţărilor descălecate. Ele sunt acelea ale Ard Dealul_ului, Mult Dauă_i, şi Vlahia-ei înseşi, cu numele aproape electric al luminii Pleiadelor şi a Fenixului însuşi. Muntenia este doar un neologism derivat din zăpada cu care ne încununau misionarii papistaşi veniţi dinspre sud după fondarea Imperiului Vlah al Asăneştilor – Terra Montis nivium – Ţara Munteniei. Iar legenda Moldei sau numele “ ungurean ” al Terra-ei Ultra Sylvania-ei sunt doar atât – nume de citit iute pe sub zimbri şi corbi heraldici.

Toţi istoricii ciocoieşti care îşi iau informaţiile şi calapoadele gândirii de prin Google şi Wikipedia mai degrabă decât din focul viu al poveştilor de la stână sau direct din firea românului se plâng de lipsa imaginii surselor interne sau a chipului “ de sine şi către sine ” al dacilor. Dar această imagine este încă prezentă. E destul să nu privim aiurea ! Aşa se face că ştim însă de prin academii mai multe despre celţi decât despre daci !

Primele necropole indo-europene cu care aceste neamuri ciudate nord-pontice îşi fac loc în preistoria europeană sunt masiv înregistrate în Savoia, pe malul de sud al lacului Genevei, nu departe de statuia unui Brâncovean din faţa primariei apoi a cazinoului de azi din Évian ! Aşa intră zgomotul în istorie, prin curmarea vremilor de aur în care nu există poveşti despre oameni, nici îngrădiri, arme sau mari cimitire. Convieţuirea cu Dumnezeu este cotidiană, şi scrisul nu decade din demnitatea comunicării directe cu Dumnezeu, dacă vremile sunt de aur şi nimic nu zăngăne ca să tulbure vremurile.

Fierul, cât există local pe lângă autohtonii pre-indo-europeni din La Tène era interzis magic. Căci metalurgia, deşi defineşte epocile istorice, este arhi-străveche, şi anume de când pădurile ard şi vânele pământului se deschid, cu lacrimi de aur şi de argint în schimbul pârjolului oamenilor…

Ciocoismul Cultural al Ciocoilor Vechi şi Noi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Revenind la populaţiile europene apusene, care sunt desigur unitare – şi pe care mulţi le-au crezut misterioase ( atlantice, berbere, chattice , gigantice) sau chiar extraterestre – ele nu sunt, foarte probabil, altele decât cele autohtone.

Gintele de vânători conduse de şamani din breşele, văile dezgheţate sau insulele inter-glaciare de la începutul holocenului sunt bine documentate încă mult dinainte, prin faimoasele “ grote ornate ” din Ardèche, unde ultima descoperire mare este peştera lui Chauvet. Aceste ginte de vânători “ magdalenieni ” se extind mai peste tot începând cu holocenul, şi mai ales de-a lungul apelor. Astfel se produce popularea Europei în afara piemonturilor pe unde se adăposteau de frig, prin peşteri, mai toţi europenii din vremurile glaciaţiilor.

Imediat ce clima o permite, ei se şi aşează în sate, nu departe de malurile apelor cristaline provenite din topirea calotelor glaciare alpine şi pirineiene. Pe măsură ce culturile perene ale plantelor comestibile devin posibile, satele – ele însele noi – se extind la vale, nu numai prin faimoasele locuinţe lacustre, ci şi prin noi aşezări în luminişurile în jurul cărora se fac despăduriri. Astfel, populaţiile urmează în creştere cursul apelor, în ambele sensuri. Ele merg mai întâi spre vale. Apoi, în vremuri de restrişte – ca acelea de secetă şi climat de stepă rece europeană ( Younger Dryas ) – în eternă reîntoarcere, ele se întorc spre isvoare. Nu e de mirare că numele apelor păstrează acest secret al unei transhumanţe inevitabile. Toponimia veche, cercetată recent de Theo Vennemann, şi mai ales microhidronima “bască” este desigur la fel de unitară, dar mai ales persistentă, până azi, la peste zece mii de ani distanţă.

Cei doi poli importanţi sau cele două centre de populare originară se află deci autohton în Europa, imediat după Magdalenian. În concluzie, ele sunt cel apusean sau glozelian, şi cel răsăritean sau al Porţilor de Fier. În polul apusean sunt unele dintre cele mai însemnate depozite ale scrierii europene vechi, de la poalele Pirineilor ( Azilianul se referă la Mas d’Azil ) , cu toată Aquitania vasconă, şi până la poalele Alpilor, trecând prin Glozel. Regele Ferdinand al românilor a vizitat pe Émile Fradin dar lumea academică îl ignoră. De peste o sută de ani, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai nobile, dar mai ales de la descoperirile lui Émile Fradin încoace, lumea nu mai e la fel. Simpaticul plugar de lângă Vichy împlineşte în curând o sută de ani, şi sărbătoreşte aproape nouă decenii de luptă contra calomniei. Domnul să-l aibă în pază !

Amintirile acestor vremuri de început sunt tot mai numeroase în inventarele materiale, cum sunt cele de la Glozel. Şi aceasta se petrece de sute de ani încoace, în ciuda scuzei încăpăţânate a academiştilor. Aceştia ar mătura sub covor cioburile pe care nu le pot explica mai degrabă decât să schimbe istoria de Épinal pe care sunt plătiţi să o vulgarizeze. Dar ceea ce se află sub covor geme de greutate, iar covorul se subţiază şi se rupe. S-au adunat epigrafişti cu cinstite date, câteva duzini de volume, dar academiile îi snobează crezând că tot ceea ce nu publică oficial nici nu ar exista ! Dar există…

Mai mult, în inventarele imateriale ale culturii europene se află dovezi care nu pot fi şterse, pentru că zac în regiuni cu mult mai profunde şi mai fondatoare decât “ inconştientul colectiv ”. Dar antropologia culturală a şcolii universaliste, acum globalizante şi relativizante de la Épinal, ca şi noua campanie împotriva amintirii lui Mircea Eliade, nu au ieşit încă din tehnoanimism şi nici din barbaria tot mai cruntă a neoconservatorilor.

Să pun o mică cimilitură la încheire, pentru cei o sută de înţelepţi care caută zgârieturile de pe piatra mea : toate numele brânelor şi săliştelor celor doi poli europeni fondatori sunt simetrice. Într-adevăr, de la pelasgii tesalici prin Pirin Planina, urcând prin Drobeta spre miază-noapte, şi trecând la răsărit prin Bran şi pe la Rodna, până hăt departe, la apus, în Pirinei, Andor_a, Narb_ona, apoi urcând la Trebeta, tot aceleaşi sunete se aud, într-un sens sau altul.

Macrohidronimia europeană a luminii
Iar apele cele mai mari ale Europei se numesc încă pentru mult timp tot Ri-Dan_ul, Ro-Dan_ul, Pa-Dan_ul, şi Dan-eri – azi Rinul, Ronul, Padul sau Eridanul, şi, desigur, Dunărea noastră.

Ruşinarea Neruşinatului Europocentrism

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Dar o divagaţie, sau mai degrabă o paralelă poate ilustra încă paradigma cercetării mele : Nu întâmplător, o altă regiune paradisiacă de aceeaşi anvergură originară în istoria culturală a omenirii este cea a muntelui Kailash din Asia de sud-vest.

Având aceeaşi configuraţie pătrată, muntele “ magic ” Kailash are, în Asia, aceeaşi semnificaţie originară ca regiunea din nordul Savoiei pentru Europa. Aceasta se poate urmări din importanţa străveche – de exemplu cea acordată de lumea vedică – a uriaşului fluviu Sarasvati, care avea odinioară, la vărsare, o gură largă de şapte kilometri. Sarasvati este azi absent din geografie, fiind o regiune aflată sub deşert şi mai ales sub ape – unde nu se opresc descoperirile uimitoare ale scrierii celei mai vechi asiatice ( în golful Khambat din apusul Indiei de nord ).

“ Cuadratura ” Cercului Ne-enciclopedic :

Cunoaşterea cultivă caracterele…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cu cât sunt mai multe de cunoscut, cu atât se pare că aceste caractere ni se ascund. Poate este folositor să refacem această diferenţă de potenţial… Europa de apus a fost, imediat după glaciaţii, o mare “ vasconică ” – tot aşa cum cea de răsărit era de la începuturile civilizaţiei una “ pelasgică ”.

Centrele de unde purcede popularea Europei sunt, cel puţin în viziunea pe care am primit-o asupra istoriei, locuri strict autohtone. Acestea sunt documentate cultural de o tradiţie locală cu zeci de mii de ani înaintea holocenului ( perioada de după glaciaţii în care clima se încălzeşte şi în care marea platoşelor de gheaţă – pe alocuri groase de peste o mie de metri pe deasupra permafrostului, ca în Scandinavia – se topeşte brusc ).

Este firesc prin urmare ca regiunile cele mai calde ale Europei post-glaciare, ca nişte insule protejate geografic şi climatic prin văi de munte, sau configuraţii speciale de curs de apă şi microclimat, să fie primele în care să căutăm depozite ale scrierilor vechi europene.

Polul apusean sau vasconic este actualmente cel mai bine cercetat. El începe să se extindă încă de prin anii zece mii înainte de Hristos, de exemplu în jurul localităţii Mas d’Azil, de pe versantul nordic al piemontului pirineian.

Dar polul răsăritean sau pelasgic este şi mai vechi, şi mai stabil, deşi geografic ceva mai ascuns. Acesta este centrul străvechi al regiunii Porţilor de Fier – locul unde Dunărea străpunge Carpaţii. Aici toate culturile pre-neolitice sunt uimitor de mature, de la Lepenski Vir şi până la cele din peşterile din nordul Dunării. Ele înfloresc peste tot în locurile lungului defileu al Dunării şi pînă mult după cele din valea Cernei unde munţii sunt ciopliţi cu simulacre uriaşe, iar pietrele sunt gravate. Este important să remarcăm că prundul este aici cules şi însemnat cu semne gravate iar nu pictate cu “ alfabetul ” şi mai vechi al locurilor. Acesta este alfabetul, sau poate “ numai ” scrierea conceptuală pur geometrică pe care ciocoii culturali – care nu privesc încă de loc pădurile ci numai copacii pe care îi aleg ei – o mai numesc încă “ romanello-aziliană ”.

Limitele naturale dintre cele două regiuni “ polare ” ale extinderii în cercuri a populării Europei Vechi sunt culmile Alpilor de la cumpăna marilor ape ale Europei – o regiune de mai puţin de nouă sute de kilometri pătraţi din nordul Savoiei, de unde, pe sub lacurile glaciare Leman şi Boden, isvoresc atât Rinul şi Ronul, cât şi – mai ales – Padul şi Dunărea.

Regiunea pătrată a originilor apelor originare ale Europei merită atenţie. Apele acestea cristaline sunt cele ce dau viaţă civilizaţiei asigurându-i extinderea. Ele sunt singurele cursuri mari ale regiunilor fertile dintre gheţari, de-a lungul văilor glaciare care se desplătoşează atât de brusc în holocen, şi mai ales după mileniul climatologic numit de specialişti Younger Dryas.

Sunt ape curate, mitice, şi întru totul fondatoare. Apele de botez ale vremurilor post-glaciare provin dintr-o regiune “ cardinală ” pentru extinderea civilizaţiei în istoria veche a Europei. Ele sunt esenţiale. Aceasta se poate spune şi argumenta din mai multe puncte de vedere – din care voi privi mai departe, aici, doar pe acela al populaţiilor originare. Materialele de studiu sunt reduse, dar deducţiile sunt posibile, strălucite în confirmări independente, şi pe alocuri, cum vom vedea, imbatabile !

Sfântul Apostol Pavel cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ) la Filipeni

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Sfântul Apostol Pavel a perindat locurile neamului nostru ( dacic, tracic, pelasgic sau pre-românesc ) împreună cu ucenicul său Silas ( Siluan, Silvanus ). Sfântul Pavel din Tarsul Ciliciei, împreună cu Siluan ( Silvanus, acesta era ucenicul Apostolului Pavel ) a predicat chiar în „ Mica Romă Macedoneană ” a Filipenilor, în Caesarea Philippi.

Ei au făcut aceasta înainte chiar de a duce Cuvântul Evangheliei în inima Imperiului – şi deci înainte de a ajunge cu el, la Roma. Filipenii erau acei macedoneni de lângă ceea ce este azi Salonic, sau Thessaloniki. Este vorba despre Săruna tessalică, străvechiul teritoriu pelasgic din marginea sărată a unei foste câmpii mănoase – şi unul din bastioanele cele mai vechi ale latinităţii balcanice.

Cu harul său, părintele Stăniloae a intuit, apoi a studiat problematica teologic-istorică a neamului, formulând într-un articol explicit unele descoperiri ale sale despre Biserica cea veche a bitilor, bessilor, sau a altor păstori vlahi, mari navigatori ai uscatului din Bitinia apoi din tot Orientul. Se cere astfel aici o mică digresiune despre ceea ce este cel mai des atacat în numele de neam românesc :

Fie romanitatea aceasta pre-latină chalcidică ori numai dardană, ea este desigur, întru totul, leagănul latinităţii pre-romane. De aici, de pe ţărmurile mării Dardanilor, au plecat cei ce au întemeiat Roma, la câteva sute de ani de peregrinare ca „ popoare al mării ” prin „ Marea Migraţie Miceniană ” de după cucerirea Troiei de câtre greci. Arimi ( Aromâni ), pelasgi, velasgi, vlasci, daci ori traci dardani, bitini, apoi chalcidici ( cei care au creat chiar alfabetul „ latin ” ), acest străvechi neam, cel mai numeros după cel al indienilor, era cu mult mai unitar spiritual, cultural sau antropologic decât aflăm azi din istoriile naţionale ori imaginile de Épinal.

Voi reveni în alt loc – mai potrivit – asupra etimologiilor aramaice în legătură cu numele de Arimi. După date recente, care confirmă viziunile părintelui Stăniloae, genialul mirean Nicolae Densuşianu – cel foarte nedrept poreclit de concurentul Vasile Pârvan drept „romancier istoric” – avea dreptate.

Aromânii sunt astfel primii creştini „organizaţi” ai Europei, cel puţin în ramura lor tesalică – nu departe de ceea ce avea să devină imediat mai apoi, la Athos – cel mai înalt loc din lume – cum ne spunea viva voce stareţul Efrem de la Vatoped despre „ Sfântul Munte”.

REFERINŢE SELECTIVE

1. E Lipinsky : The Aramaeans : Their Ancient History, Culture, Religion ISBN 9042908599, BOBE-5230-REFS-0001, Uitgeverij Peeters, vol. C din Orientalia Lovanensia Analecta, 665 pages, (2000).

2. Dumitru Stăniloae : Besii în Mânăstirile din Orient BOBE-5235-REFS-0001, pp. 587-589 în « BOR » – Biserica Ortodoxă Română, vol. XCIV, Nr. 5-6 (1976).