H r i s t o s a Î n v i a t !!! Părintelui Nostru Justin, Sănătate!

H r i s t o s a Î n v i a t !!!
Cu dreptate!

De la măicuțele noastre Hristofora și Justina, iubi, părintelui Justin, sănătate!
Părintele de la Petru Vodă

Părintele nostru Justin (cel Drept) este ultimul duhovnic al Neamului din generația Grigore Gafencu, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan, Bartolomeu Valeriu Anania, Paisie Olaru de la Sihăstria, Ilie Cleopa).

Din slava și mila Domnului și grija Lui înalt boierească părintele Justin e mai bine, operat cum a fost, cu bine și fără dureri la cei peste 94 de ani.

Kogaionul Dorului de Țară, Dreptății, Ortodoxiei și Românismului este bine sub Toți Sfinții, de veghe în Straja Țării de la Panaghia și Toaca, spre toate hotarele Românilor, de la Nistru pân’la Tisa !

<a href="http://www.youtube.com/watch?v=97dh5xMo7Mc&sns=em&quot; Sănătate !
(Muguraș drag, e Aïphouncinqué depuis chez moi 🙂

Cred într-Unul Dumnezeu !

Cred într-Unul Dumnezeu !

Semnificații vechi din gândurile mele
după ploaia din Ziua Victoriei…

01. De ce la noi popa predică doar în Biserică și vizitatorii se țin după Fericiri și după Ectenia cea Mare doar la ușile din Pridvor?

02. Catolicii voștri sunt tari, sunt chiar mai tari decât catolicismul, dar fraților disperați în rătăciri, ortodoxia noastră este cu mult mai bună ca noi, ortodocșii !

03. Nu noi am fugit de voi ! De voi nu ne vreți noi vă vrem ! Ia să vedem :

04. Ortodoxia e armonia, e Tradiția, și-i dreapta slavă. Așa ne e Legea noastră Strămoșească ! De ce să mai slăvești episcopi din basme copilărești și idoli cruciați, jurați în ordine cavalerești? Nil admirari !

05. Sfânt este doar Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, NIKA, Biruitorul !!! Ce-mi trebuie mie Opus Dei, și de ce s-ascult pe Iezuiții ? De ce ostentație și chiar adorare idolatră cu microscopie și Doamne iartă-mă, smintire legată de Sfăntul Tău Giulgiu ?

06. Ortodoxia este firescul, prezența continuă, și isihia. Doar la Paștile ortodox se aprinde Sfânta Lumină ! Keramion, Mandylion și Sudarion, Sfinte Icoane și un Botez ! Cum să iau eu Sfântul Trup în ostie uscată ?

07. Cică episcopul de Roma înlocuiește pe Hristos, în biserica universală a Romei, în cetatea eternă, și pe statul orașului colină Vatican. Păi aiasta, Doamne, acum să mă ierți, nu se poate !

08. Ce-i tripla asta coroană și ce mai este potcapul acela în gură de pește altceva decăt uzurpare care smintește ? Și Pristolul de la Roma, ce-are stâlpul ăla în ogradă ?

09. Protia (protos)-ia papei este operă umană, nu divină ! La fel, unirea bisericilor, Infailibilitatea papei, imaculata concepție a înseși Mariei, Prea Curata, și Pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu, sunt concepte umane, care nu există la Părinți sau în Sfânta Tradiție !

10. Duhul nu poate purcede de la Fiul (Filioque în Credo-ul catolic) dacă Fiul șade de-a dreapta Tatălui de la începutul lumii, pe care El a făcut-o. Doar agheasma noastră păstrează nemișcarea browniană, doar ea botează, și doar ea curăță, se știe, doar la noi e cu adevărat cununie, și dreaptă duhovnicie.

11. Iertare, dar cum poți comunia, bine a ierta și a sfinți, a binecuvânta, și mau ales a împărtăși taina nunții celei vii, fără a sminti, și fără a se sminti, când nici de femeia ta, jumătatea ta soră și preoteasă cunună, tu chiar nimica nu știi ?

12. Noi, uite, vorbim cu voi, dar nu vă vrem cum vă vor pe voi alți slugoi. Apoi la noi mărturisirea ca și caterisirea se fac cu tăierea capului mărturisitorului, iar nu a convertitului.

13. Oare nu era de față la Țarigrad și nunțiul papal când s-a tăiat capul bogatului, bravului și mult dreptcredinciosului Domn Ungrovlah Mărturisitor IO Brâncoveanu Vodă Constantin Basarab ?

14. Cine aplauda diplomat pe sultan după ce dreptul Constantin Brâncovean și-a văzut tăiați pe coconii lui domni, și a mărturisit și destoinicul și fidelul, binecuvântatul drept credincios dumnealui vornicul Ianache ?

15. Și cred fraților, că doar la noi mai sunt încă mai mult martori decât cresc și cred la voi jurați diplomați, prea învățați și mari avocați.

16. Fiindcă veni vorba : Oare apostolul Pavel minte când scrie epistola către evrei amintindu-le de strămoși, ca un învățat și cărturar ce era în Tarsul Ciliciei ?

17. Pavel cetățeanul roman le cere alor săi de-a dreptul să țină rânduiala lui Melkițedek, regele preot din Salem !

18. Strămoșii evreilor veniți în Canaan cu caprele și fiicele lui Lamed, Arammi obed Abi, aduceau deja, le amintește apostolul, jertfa de Alcyon lui El Shaddai.

19. Și cine o fi oare, dară, Eli Chaddai, Domnul Chad-ailor, khattilor și huritului Prea Înalt ? Și n-o fi Cel de dinainte de evrei, venerat la altare înalte, în Cetatea cea Neagră, a fiilor soarelui, protoionoenii filistini din Hierosolymul hitit ?

20. Rabinii cei rabiați din secta iudaică Chabadim Liubavicier din Vilnous care și azi blesteamă pe Mântuitor (ca și pe Sioniști, de altfel), cei care scriu și spun măscări despre Sfânta Fecioară, oare cine sunt și pentru cine cântă ei în Orchestra maiștrilor populari ai discursului umanistoido-mondialist ?

21. Nu-s ei aceia care vor pe un „X”-mas înjositor în loc de Mântuitor lângă Sefora lor pe pajiști de Crăciun american ?Așa, și în școli „corecte”, ca mai estan ? Nu pun ei la televizor Moșii cei Roșii CocaColați, iute arătați ca rebotezați ? Nu-s ei bunii „Santa” bolnăvicioși cu obrajii roși, în sănii cu scut furnizați de Fed prin Roth Shield Trust, trași de reni ia uite-i, tocmai spre ciorapii din horn ?

22. Nu-s ei promotorii păgâni ai lui Gerilă, sive died Maroz cu sacul plin de jucării, în școli corecte de nărozi și-n zi de Crăciun, doar doar nu-i mai privim ca Irozi ?

23. Și nu-s ei cei ce fac din Lege scrum, vrând peste tot pe drum de seară cu baciul Bush sau umblând cu oile pe la Ruși șapte reguli „noachide” pentru noi, cei cu capra, bre, și un soi de alt decalog cam olog pentru oi?

24. Și oare nu țipă atâta find ei nu Abarizi, ci Chabazi, Chatt-baresii? Kahane nu-i kaghan ? Cohen nu e Khan ? Turcul negru și Spân e țigan ori e Zhid jidan (Judean) ?

25. Or fi ei bulgarii cei cu ceafa groasă ca bulgarul șef Ormutagian Zhidov, ori ca Ivirianul Zhid (Djug)așvili Stalin ? O, geniule al limbii celei vii, cât ne poți de bine feri încă de nebunii !

26. Ce alți smintiți ar fi putut uita ca Avraam cu Isaac de întâiul cocon gata de a fi jertfit pe altarul lui Baal din înălțimile de la Sion, doar ca să se plătească zeciuiala lui Melkițedek ? Iar dacă Avraam a cumpărat loc de îngropat în Salem, de la More, o fi pentru că țarina stejarului canaanean o fi fost a lui ?

27. David era și el imigrant, Gastarbeiter cu viză de lucru, ucenic prăștier în solda Palestinienilor lui Goliath iar nu a strămoșilor evreilor până să ajungă rege în Salem. Până la timpul lui David mai erau căpetenii evrei, sau mai degrabă hitiți în străvechiul trib al strălucitorului Dan Galileanul, Negrul, protonianul, Dan-aunul, limpede melaS-ul Salem…

28. Și e evreu oare Urie Hetitul, bărbatul mamei lui Solomon, ucis mișelește de fiul evreicii, Bnaia bin Yehoiada, la solda și din ordinul psalmistului orbit de îndrăgostit ce se făcea până ce-o avea la pat și pe ea ?!

29. Mai erau oare o masă etnic critică de iudei în Iudeea după ce Salmanassar i-a dus robi la Ninive, obligându-i să-și beie udul ?

30. Mai era oare vre-un picior de cocon de iudeu în cetatea Sionului cu Templul dărmat când Neb-u-Khat-nețar Khat-titul îi duce în robie ce le devine eternă, la apa Vavilonului, unde rătăciră, rătăcitori, unde șezură și plânsură ca să-și aducă aminte, ca-ntr-un blestem, de Sion ?

31. Pe numărate, și ultimul scapă turma, oare câți macabei au mai reclădit Templul, și oare mai erau ei, sub irozi, tot iudei ? Ce limbă înțelegea, ce carte scria, ce vorbea și predica lor profetul Daniel în groapa cu lei ?
32. Apoi în ce grai mai și tâlcuia el vise împăratului dacă nu în limba lui Mani Tekel Fares, Ufarsin ? Cum vorbea Galileanul Tabithei, și cum striga El Tatălui pe Sfânta Cruce, dacă nu vorbind drept lui „Eli, Eli, Lamma Seb Ak Thani” ?

33. Saltă acum și te bucură, Sioane ! Și acuma hai și Roma nova : Unde este vicarul lui Hristos dacă nu în Noul Babilon ? Ce haine de mag și ce potcap de Gură de Pește poartă ? Cui închină Sfânta Cruce ținută ca din întâmplare pe dos, ca estan, la Roșul (KHAT „Vatica”) Vatican ?

34. În khattica vedantizantă a elitelor ariene din As-Suryā, de iudei și de aramei înrobitoare la Mari, în regatul vedic elamito-hitit și hurrit Mittani, KHAT pingala înseamnă roșu.

35. Ne-am mai lămurit fraților îndoctrinați universalizați și consensualizați ?

36. Scutul roșu, Roth Schild, nu e încă Magen David, dubla „trilaterală” ancestrală, din care nu se află nici urmă în Orient, ci doar în semnele Europei Vechi din Anatolia până-n Dervent…

37. Dar oare de ce vor „ei” să ne șteargă rostul, dovezile străvechi semnele Rostirii Cuvântului, Sensul Lui? și să ne piardă urma cu turma, mereu întorcându-ne de la nume la număr ? Ce urmăresc peste tot și tot timpul păpușarii iluminiști, comisarii poporului, etichetele Neamurilor ?

38. Or fi ei nevinovați cu codurile lor bară tatuate ca semnul fiarei în frunte, cu checksum de credit și alte Numere Mărunte, Magiștrii Discursului Magic din Teatrul Consensual și Populisto-Cărturăresc, ca la Cărtărescu ?

39. Doar scutul „lor” roșu, steaua cea roșie a lui Seth, e pentagrama lui Horus cel chior. E vorba de cinciul magic, de Pentagon, de cinci cărți, contra Neamurilor lui Apion, e vorba de panciatantra, de Pentateuhul tăiat din scurt de Talmud, de cele ale alchimiei lunare, doctrinelor tantrice de mână stângă, anticreștin, taoism ca tehnică de viață lungă, în totul o magie erotică, spus peșin. Asta i-a mumificat pe blestemații cei încornorați ce mai pot fi văzuți la Vatoped !

40. Aici vorbim de chintesențe, mâini magice, de mereu rădăcini de cinci „elemente”, de esențe de creșteri fibonaccice, dar malefice, fractalizante, nemodalizante, cancerizante.

41. Vorbim deci de o pentagramă alchemică babiloniană, stelară, Sheitană și Tothică, e scutul fierbinte de foc, e jertfa arderii de tot a victimelor lui Bel Baal-Mardok, ucigașul asiatic, vânătorul și mâncătorul nesătul de copii, prunci nenăscuți și primi născuți…

42. Vatica, și pingala, înlocuitori și etichetatori, obelisc ascuțit și aurit în plisc. Mai e deci acolo Hristos, în ciuda aglomerației, operației și nației credincioșilor, adesea atât de fierbinți, a Italioților ? Păi cine e vicarul ? Înlocuitorul.

43. Noi nu i-am fi zis altfel decât Locum Tenens, locțiitorul, dacă tot e locul vacant, ca și răclița Sfântului Petru de sub Capiștea spoielii de sticlă de pe deasupra…

44. Cu „înlocuitori” nu-i de mirare că ajungem peste tot știutori, politicieni, nemărturisitori, ecumeniști, farisei, sperjuri, homosexuali, homofili, pedofili, narcisiști, șantajați, dar normatori, infailibili, necercetători, și neascultători.

45. Varlaam Calabrezul râdea de frăția lui săracă întru grecie, bizantinul Grigore Palamitul. Îi spunea că are capul la fel de gol ca și burta și punga de cerșetor, în drum cum mergeau ei spre Ferrara și tot așa blasfema. Sfântul Palama de ce altfel i-o fi pus anatema ?

46. Părintele nostru popa Efrem de la Vatoped care caută, dăruiește și binecuvintează cu harul său pe toți cei pe care-i întâlnește, a vizitat Italia.

47. Ne-a și spus-o apoi, între pavecerniță și utrenia din micul său paraclis însorit… Ne-a spus deci, cu toată răspunderea, zâmbind, că a tot căutat, dar cu tot efortul harul acolo nu l-a mai aflat. După aceea, de Crăciun, a și fost arestat.

48. Harul Domnului, frați îndurerați, bieți rătăciți și mai slab luminați de Săptămâna aceasta, fie cu noi cu toți !

Geniul limbii…

Cântă palicarii,
Și ce frumos!
Ti kalòs, ti kalòs !
E frumos ce-i frumos,
Da-i și tare ticălos !

Ca și Papadopulos…
Fraților soldați,
Nu ne împușcați !
Că vă suntem frați
Vlahi îndurerați !

Poți să te mai pui cu ei ?
Patrihoții, heheheei,
Ia’n ascultă-i :
Pui de lei…,

Patrihoții grecotei
Tot cântară-n fapt de seară
Dar uitară, cât erau stăpâni în țară,
Să ne zică și p-a mică :

Să ne zică, din kithară, să ne strige
Acușică și pe-dreaptă,
Chiar de-i mică:

Grecotei la nas subțiri,
Ca Onassis în simțiri,
Adhocraticii din firi…
Apărarea cu Tosiță,
Și cultura cu Mercura,
Athini-o făcurăți praf…
De-a rămas clădit (de-un vlah).
Doar Panathinaikos,
Stadionul ti kalos,
care-i doar la pungă gros.
Ca și Papadopulos…

Și-s acum puiuți de lei,
Să tot stai s-asculți la ei !
Că-s cu gurile de zmei,
Se-ajunseră ticăloși, firoscoși,
Și numai la pungă groși.
Zorba joacă, vorba vine,
E virtute în mulțime…
Să strigăm „dimokrathia”
Și să practicăm hoția !

Ti kalòs !

Motorașul de imagini UNU

Geniul limbii…

Cântă palicarii,
Și ce frumos!
Ti kalòs, ti kalòs !
E frumos ce-i frumos,
Da-i și tare ticălos !

Ca și Papadopulos…
Fraților soldați,
Nu ne împușcați !
Că vă suntem frați
Vlahi îndurerați !

Poți să te mai pui cu ei ?
Patrihoții, heheheei,
Ia’n ascultă-i :
Pui de lei…,

Patrihoții grecotei
Tot cântară-n fapt de seară
Dar uitară, cât erau stăpâni în țară,
Să ne zică și p-a mică :

Să ne zică, din kithară, să ne strige
Acușică și pe-dreaptă,
Chiar de-i mică:

Grecotei la nas subțiri,
Ca Onassis în simțiri,
Adhocraticii din firi…
Apărarea cu Tosiță,
Și cultura cu Mercura,
Athini-o făcurăți praf…
De-a rămas clădit (de-un vlah).
Doar Panathinaikos,
Stadionul ti kalos,
care-i doar la pungă gros.
Ca și Papadopulos…

Și-s acum puiuți de lei,
Să tot stai s-asculți la ei !
Că-s cu gurile de zmei,
Se-ajunseră ticăloși, firoscoși,
Și numai la pungă groși.
Zorba joacă, vorba vine,
E virtute în mulțime…
Să strigăm „dimokrathia”
Și să practicăm hoția !

Ti kalòs !

Vestire

Părintele protopsalt cântă Axion-ul la machidoni. În dreapta ecranului e cel care îi ține isonul. În dreapta părintelui Nicodim (Kavarnos) un frate citește încet semnele care apar fugitiv și pe ecran. Ele notează, prin mișcările mâinii protopsaltului, doar schimbările icosului, ale liniei de bază, și se vede cum părintele Nicodim se întoarce la tradiție, mișcând mâna. http://www.youtube.com/watch?v=cKiZiZzI2ns&sns=em

Curăță-mi, cetină, mult trufașa-mi inimă !


Ooups ! Vous êtes tombés loin dans la pluie, hou là ! Mais quel bel attérissge. Et sur une page écologiquement correcte, pardi, de plus en 100% bits récyclés, et très peu génétiquement récyclés !

Essayez donc :

Kindle Wi-Fi la cel mai bun preț din România

<a href="http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/a/a5/Haruki_murakami_a_wild_sheep_chase_9780375718946.jpg&quot;<a href="http://event2parale.ro/events/click?ad_type=banner&affcode=588304cec&unique=c5946ecd0.html&quot;
<a href = " http://www.ploile.blogspot.fr " Curăță-mi, cetină, mult trufașa-mi inimă !
羊をめぐる冒険
Hitsuji o meguru bōken 1982
A Wild Sheep Chase 1989

Prin straja de dinți
Șiroaie cuminți
Botează în ele
Mici cuvințele
Streașini de iele
Hotare fierbinți

<a href="http://event2parale.ro/events/click?ad_type=banner&affcode=588304cec&unique=c5946ecd0html&quot;
<a href="http://event2parale.ro/events/click?ad_type=product_store&affcode=588304cec&unique=c5946ecd0.html&quot;

L’Histoire Vraie, Sine Ira et Studio, de Soljenytsine

<a href="http://www.babelio.com/ajoutinfoslivre.php?id_biblio=4764886&quot; L'Histoire Vraie, Telle Que Vous ne Pouvez Pas la Lire AilleursUn Serviteur Orthodoxe de la Vérité

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2013

All Rights Reserved.

Copyright Requests Here Please!

Édition : Brochée Prix : EUR 28,02
(Jusqu’au 10 Aôut 2010).
Et jusqu’au 10 Août 2008,

28 internautes sur 32
ont trouvé mon commentaire utile Sur ces
32 votants
74% ont apprécié l’ouvrage comme suit :
5.0 étoiles sur 5

Alexander Soljenitsyne

C’est un sacré coquin, prof de math, qui adore ses enfants auquels il donne de cours privés. J’admire sa justesse ! Et sa rectitude dans la survie ! C’est lui qui corrompait les sbires du camp de concentration pour le laisser vivre une nuit de rencontre amoureuse avec sa femme, sachant comment survivre au Goulag, il avait dit que l’Enfer n’était pas les autres, l’Enfer c’était de ne pas pouvoir aimer…

Regardez aussi le Carousel de Publications Immédiatement Accessibles de cet Auteur Extraordinaire :

var amzn_wdgt={widget:’MyFavorites’};
amzn_wdgt.tag=’cazania-21′;
amzn_wdgt.columns=’1′;
amzn_wdgt.rows=’3′;
amzn_wdgt.title=’Titanic, Undeserved, Overcriticized, Censored Polyhistor Extraordinaire’;
amzn_wdgt.width=’250′;
amzn_wdgt.ASIN=’2213611580,2213615187′;
amzn_wdgt.showImage=’True’;
amzn_wdgt.showPrice=’True’;
amzn_wdgt.showRating=’True’;
amzn_wdgt.design=’2′;
amzn_wdgt.colorTheme=’Orange’;
amzn_wdgt.headerTextColor=’#FFFFFF’;
amzn_wdgt.marketPlace=’FR’;

Vérifiez aussi (tant qu’elles resteront disponible, pour un prix d’ami), mes lectures préférés de cet grand auteur, très peu connu et lu, énormément haï et mal cité, trop censuré et en somme trop peu mérité… !:
Widgets Amazon.fr

01. Alexandre Soljénitsyne, le meilleur écrivain russe du XX° siècle, ancient combattant, détenu, dissident, Prix Nobel de littérature, et un génie de l’histoire, est dévoué corps et âme à la Verité.

02. Il ne nous la donne telle qu’elle est, sans états d’âme, sans compromis, avec un respect total pour tout ce qui s’est passé.

03. Né en 1918, lui-même un „produit” du système soviétique, avec la terreur comme mode de vie, avec ses dizaines de millions de compatriotes tués, affamés, assasinés, avec son goulag, sous la censure et les interdictions totales de deplacement, même „interne”, Alexandre Soljénitsyne est tout sauf menteur.

04. Voilà une voix de l’humanité que nul ne sait faire taire.

05. Tant que l’Occident ( lui-même si bien nommé – la „civilisation” basée sur „occidere”, celle qui tue pour la prévention de la… tuérie), tant donc que l’Occident croyait pouvoir se servir du grand écrivain, Alexandre Soljénitsyne a été au centre du grand cirque médiatique.

06. Mais dès que son discours à l’université de Harvard a fait état de la culture du „bazar” et de la société mondialiste, celle qui ne peut pas exister car elle bâtit sur le sable de la sauvagerie assassine et la surconsommation (y compris hypocritique), l’Occident s’est beaucoup refroidi à son égard.

07. Ces deux volumes ne sont, par exemple, toujours pas traduits en anglais en ce début de mois d’aôut 2008.

08. Comme toujours, devant une oeuvre monumentale qu’on peut pas démolir, les Herostrats (Zérostrats, en langue Toileçaise ou Webbese) crient vite leurs accusations d'”antisémitisme”.

09. Cette etiquette infamante, faite et distribuée dans un seul but – faire taire l’adversaire – est celle qui tient place à la fois à des arguments historiques, à de faits, et de jugements rationnels de valeur.

10. Y’a pire : diabolisation de l’adversaire, chappe de plomb médiatique, ostracisme social et „ré-éducation” – de préférence dans des hôpitaux psychiatriques spécialisés et/ou dans de camps de concentration.

11. Tout un système ! Il s’appelle „goulag”. C’est du vécu ! C’est exactement ce qui Alexandre Soljénitsyne a vécu toute une vie ! Quelle ironie de son destin que de se voir „corrigé” en fin de vie !

12. Pourtant les arguments existent pour accepter la vérité telle qu’elle est. Et la plume d’Alexandre Soljénitsyne ne manqué pas de la mettre en lumière pour la postérité.

13. Peut être que Soljénitsyne écrit aussi pour régler les comptes avec la vie, et son propre destin en fin de vie, en tant que citoyen Russe !

14. En vérité ce grand pays orthodoxe a vu sa population réduite d’un tiers dans un siècle, suite à la campagne anti-orthodoxe d’extermination démocidaire la plus diaboliquement efficace:

15. Des milliers des prêtres, de moines et de moniales ont été exécutés, des dizaines de milliers d’églises desacrées, démolies ou transformées en „musées de l’atheisme”, des millions de croyants terrorisés, persécutés jusqu’au camps de concentration, martyrisés, et des dizaines de millions de Russes tués : affamés, délaissés après avoir été rendus malades, assassinés.

16. C’est un miracle que ce pays existe toujours en tant que nation orthodoxe !

17. Et malgré le goulag, la terreur rouge, la rééducation forcée et malgré toutes les formes d’expérimentation sociale à très grande échelle, la vérité ressort, intangible et forte, comme l’huile sacrée à la surface de toutes les eaux troubles.

Regardez aussi le Carousel de Publications Immédiatement Accessibles de cet Auteur Extraordinaire :

var amzn_wdgt={widget:’MyFavorites’};
amzn_wdgt.tag=’cazania-21′;
amzn_wdgt.columns=’1′;
amzn_wdgt.rows=’3′;
amzn_wdgt.title=’Titanic, Undeserved, Overcriticized, Censored Polyhistor Extraordinaire’;
amzn_wdgt.width=’250′;
amzn_wdgt.ASIN=’2213611580,2213615187′;
amzn_wdgt.showImage=’True’;
amzn_wdgt.showPrice=’True’;
amzn_wdgt.showRating=’True’;
amzn_wdgt.design=’2′;
amzn_wdgt.colorTheme=’Orange’;
amzn_wdgt.headerTextColor=’#FFFFFF’;
amzn_wdgt.marketPlace=’FR’;

Vérifiez aussi (tant qu’elles resteront disponible, pour un prix d’ami), mes lectures préférés de cet grand auteur, très peu connu et lu, énormément haï et mal cité, trop censuré et en somme trop peu mérité… !:

Widgets Amazon.fr

18. Des atrocités ont été perpétrées pour transformer par des moyens „scientifiques” l’humanité dans une masse amorphe, compliante, resiliente, non-croyante et facile à exploiter en la menant jusqu’à sa propre perte, par la renonciation à ses racines, à sa force de l’âme, à sa nationalité, famille, église, amour, et paroisse, à la solidarité et à l’espoir qui font vivre…

19. Alexandre Soljénitsyne a voulu comprendre les causes profondes de cette décomposition sociale voulue et poursuivie avec un acharnement qui touche le satanisme. A mon avis, il les a trouvé, répertorié, expliqué, et publié comme personne ne l’avait fait et personne ne le référa plus, tant ses résultats sont définitifs !

20. Étrange oeuvre, et belle fin d’histoire terrestre pour ce grand Alexandre Soljénitsyne ! On se rappelle une soirée ou Bernard Pivot lui demandait qu’est ce qu’il demandera à Dieu…

21. Comme un vrai chrétien orthodoxe, Alexandre Soljénitsyne, sobre, non-pharisien, et retenu, lui avait répondu:

22. – Je lui demanderais pardon pour mes fautes et mes péchés.


„Elefant.ro de vei visa, două parale de la al tău iubit îndrăgostit vei avea, iubita mea !”

23. Dieu seul sait s’il fût un des Siens, mais l’histoire au moins, lui donnera raison !

24. Je la lui donne ! si parva licet componere magnus, moi-même, enfant de la „nomenclatura”, né sous une dictature, ré-éduqué et même promu, malgré moi, comme jeune, combatif et dynamique persecuteur des freres dissidents en tant que secrétaire de l’agitprop dans un grand lycée, lisant le premier livre de Soljénitsyne sous la couette, à la torche, me retrouve, voilà, trente ans après, avec les mêmes reflexes, pour ne pas être découvert que j’ai lu son dernier…

S’il vous plaît, pardonnez le modérateur ! Il a la moderation intense, mais pas vraiment d’intensité dans sa modération. Restez polis, patientez, et vous pouvez tout dire ici chez nous ! Soyez les bienvenus ! Allez-y ! Vos commentaires bienvenus seront tous lus et publiées ! Restez spartiates, mais polis, et vous pouvez tout dire !

Nasc și la Muldova omini !

Nasc și la Muldova „omini” ! Înțelegeți, Neamuri, și vă plecați !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2013

Vornicul Țării de Jos, Grigore Ureche, cel care l-a lăsat pe Ilieș Vodă Turcitul îngropat de-a binelea sub faimosul portret „pe dinafară pom înflorit, iară pe dinăuntru un lac împuțit”, cunoștea foarte tainic și rostea tare limpede lipsurile din firea omenească.

Miron Costin, alt vornic al Țării de Jos, scria despre Gheorghe Ștefan cum că era „om deplin, hire adâncă, cât poți dzâce că nasc și Moldova oameni”. (Nasc și la Muldova „omini” !)

Constantin Noica, foarte atent și el la limba limpede a Cazaniei lui Varlaam mitropolitul, și la „rostirea filosofică românească” scria despre Eminescu, în multe locuri, cum că era „omul deplin”.

Suntem, încă, pe calea-ndrăgostirii, departe de ateul oarecare pe care, fără să-l plângă și fără să-l dușmănească, Petre Țuțea îl fixa pe frontispiciul veșniciei cum că ar fi un „animal rațional, perfectibil ce vine de nicăieri și merge nicăieri”.

Topârceanu scria despre Bogdan Duică : „Newton era un diplodoc, iar Duică nu era de loc”… Și atunci…

„Unde ni sunt visătorii ?”

Uite-i ! Uite că „nasc și la Muldova „omini” :

Cine „ni sunteți” prin urmare, Dumneavoastră, Domnule Profesor ?

Domnul Profesor (de matematică) Ioan Ursu, este „proful online” .

Un singur profesor, Domnul Profesor Ioan Ursu, a învins sistemul – tot sistemul, de la grupul infracțional la domnu’ ministru – care face totuși totul, și anume în mod concertat, ca să-l piardă.

Ce are sistemul cu el ? La bază totul e limpede : Domnul Profesor Ioan Ursu gândește tot timpul, vrea binele pentru bine, și e credincios. Are idei. Vrea de mic să știe „de ce”. Domnul Profesor Ioan Ursu nu e mediocru.

Ca Udriște Năsturel, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nicolae Densușianu, George Călinescu, Grigore Moisil, Constantin Noica, și câți alții încă, Domnul Profesor Ioan Ursu are o forță, un câmp și un potențial de titan.

Domnul Profesor Ioan Ursu are o operă – sute de capitole în zeci de volume, toate inerent strălucitoare și consistente. Suntem mult prea departe de tonele de verbe inerte, opace și goale ale politicienilor care ne refuză copiilor noștri egalitatea de șanse, mult prea departe ca aceste tone de vorbe să nu se adune, și să țipe că li s-ar pierde câștigul, și urma… La diplomație se răspunde cu grosolănie…

Forță de muncă, răbdare, creativitate, perseverență, idei, armonie, strălucire, cunoștiințe și pricepere în a îmbina „rosturile”, toate uriașe. Acestea sunt „enciclopedismul” românesc. Și o frumusețe inerentă a bădițelor…

Ironia sorții noastre ca neam străvechi, numeros și zdravăn, este că ne tragem din titani (tătâni) și din ciclopi… Iar „de-i dai nasul lui Iovan – Ioan cu un digamma pelasgic între o și a – el se suie pe divan” nu are numai conotații tantric-tibetane „out of India”…

Așa e de tare Domnia Sa! Și de fel ! Și e, astfel, tare culpabil. E vinovat că știe… Cică e enciclopedist, în cea mai tare tradiție dacică și romană. Și mai știe pe de rost, de nota zece, și albinăritul, în care sunt atâtea rădăcini dacice, fiind Domnia Sa de fel și un apicultor de soi. Cum e Domnul Profesor, așa e și neamul lui, „de fel”…

Domnul Profesor Ioan Ursu știe, și o spune limpede, că un neam fără școală e ucis, pentru că nu mai are sănătate, n-are dreptate, n-are nici măcar polițiști ! El atâta știe : e profesor, predă, și nu vrea să fie criminal în serie !!!

Era inspector general adjunct, (un inspector general neadjunct nici nu discută la mai puțin de trei sute de mii de euro pe an), și e scos acum din învățământ. Dar victima nu cooperează. Victima gândește. Victima are demnitate. Și victima are luciditatea smereniei. Deci victima e invincibilă…

Și oricât ar fi el de perseverent, de perfid și de viclean, sistemul criminal – ucigător de suflete, de istorie, de limbă și de neam – pierde lupta cu Domnul Profesor Ioan Ursu. Câtă vreme Domnul Profesor Ioan Ursu luptă, neamul întreg trăiește, invincibil, odată cu el. E vorba de Puterea Ursului, despre care cei ce cred că ar dormi, în bârlogul lui, până-n primăvară, o fac pe pielea lor !

Și Domnul Profesor Ioan Ursu nu dă semne de oboseală, deși se „dă la miere”. I-au luat clasele pentru că predă cu talent, bucurie, cu har chiar, deci naște vocații – are copii, ginere și elevi olimpici și chiar elevi ajunși preoți – ei bine, el predă acum online la treizeci de mii de elevi, totul pe gratis. I-au luat salariul ? El pune stupi la stupină. I-au luat stupii, i-au distrus, i-au măcinat mărunt, și mătcuțele, și timpul, ca să nu mai aibă ce să-i dea înapoi ?

El nu se frânge ! El duce mâncarea, lumina și căldura nădejdei la săraci, bătrâni și bolnavi. Și le întărește credința și dragostea, aceea cu care tot el spune simplu că nu știm dacă, și când, vom ajunge și noi așa, bucurându-ne de orice cană de apă… Iar Dumnezeu știe…

Și Domnul Profesor Ioan Ursu nu pune în stupină stupii curați ai sufletului său doar ca un diletant, ci, fiind dânsul din neamul care crește albinele din vremuri preistorice și le mai și folosește, ca medici și chiar ca militari, iar nu numai ca Ursul la miere, Domnul Profesor Ioan Ursu ca apicultor de elită face invenții fabuloase, și ia medalii de aur în saloane de apicultură.

Saitul ? Un simplu blog, pe Blogger. Pe el. Sunt sute de lecții, de la clasa întâia la teste finale, demne de Olimpiada internațională. Milioane de vizite, mii de prieteni. Un singur blogspot : „proful online”. Credeți, dragilor și fraților, că având dânsul aceste puteri, ele i s-ar urca oare la cap și l-ar face să se răzbune ?

Ei bine, nu! Domnul Profesor Ioan Ursu este recunoscător dușmanilor, e politicos și vorbăreț cu ei, dar nu ca să le „dea o lecție” ci pentru că este creștin dreptcredincios.

Domnul Profesor Ioan Ursu nu e ortodox doar ca „opțiune spirituală democratică” ci ca mărturisitor, ca om transformat, transportat și transfigurat de lumina lină : se duce la nevoiași, le duce de mâncare și o face chiar și când e trist pentru că e convocat de o judecătoare ca să fie pedepsit pentru că… i-au fost distruși stupii, furându-i-se încă un an din viață. Dar Domnul Profesor Ioan Ursu are și prieteni, și răbdare, și simplitate, deci are cuvântul mereu drept, neînfricat, de neabătut, limpede și chiar, pentru infractori măcar,prea tare.

Domnul Profesor Ioan Ursu este zvelt, tânăr, și frumos. Ca și nepoțica sa, și ca și mama ei, fata lui, și chiar ca ginerele său – și fostul său elev, Domnul Profesor Ioan Ursu e chiar frumos. Inteligența Domnului Profesor Ioan Ursu, strălucitoare ca o stea (ginerele lui, fost elev, crede că în afara sistemului domnia sa nu ar fi avut, de fel, limite) ei bine, această inteligență frumoasă și blândă, uneori glumeață, dar mereu strălucitoare, nu se urcă printre nori și nici nu scânteie printre nori, deci prin cețuri, ci coboară drept în inimă, ca rugăciunea Sfântului…

Acolo, în inimă, inteligența nuntește tainic, cum așa de bine predica părintele Cleopa, la parastasul căruia Domnul Profesor Ioan Ursu pune un film cu marele duhovnic al neamului, pe Proful online, și se schimbă de-a dreptul în foc viu, în cuvântul ieșit din Cuvânt, în porunca Domnului, carele nu ne vrea călduți. Mai bine rece decât călduț !

Locul din piept unde Domnul Profesor Ioan Ursu găzduiește pe Mântuitor este curat și tare, ca un isvor de munte. Dar nu e rece ! Nici foarte fierbinte. Este cât trebuie, deci firesc, și dumnezeiesc de bun.

De acolo, harul unui singur profesor ajunge departe și salvează un neam întreg. Acesta este harul Domnului ! Nici nu se poate gândi cineva la noi cât e El de puternic !

Domnul Profesor Ioan Ursu a învins, deși poate câ încă nu o știe, poate pentru că e prea ocupat ca să facă binele, tot binele, după poruncă. Domnul Profesor Ioan Ursu a ajuns astfel de-a dreptul, și nici nu se putea altfel, nici mai mult nici mai puțin, decât porunca Domnului.

Nasc și la Muldova omini !

„Cu noi este Dumnezeu ! Înțelegeți, neamuri, și vă plecați !”

Cârma omului…

Vremurile sunt tot mai tulburi !
by Dr Dan Waniek, MD

All Rights Reserved
Copyright © 2010

Sunt azi zeci de morţi, apoi multe alte zeci de răniţi, printre cei ce au spart blocul maritim care strângea Gaza, sufocând-o, ca într-un sicriu de plumb. Blocul acesta dura de ani de zile, ucigând un neam întreg. Este vorba de neamul cel cu adevărat semitic, de neamul lui Hristos când El S-a făcut om. O armată sionistă atât de depravată ca să execute ordinele de a trage în civili, se plânge, uite, că civilii „i-au atacat”, câtă vreme ei îi ucideau. Printre cei care sparg blocul Gazei sunt evrei, pe care sionismul i-a declarat „pro-palestinieni”, iar nu oameni. Sunt vremuri tot mai tulburi !

Zeci de oameni s-au sacrificat iar ! Acum în conştiinţa noastră comună nu se mai poate ascunde faptul că am ajuns deja în vremurile Globalistanului, la cheremul celor care decid că asasinatele sunt apărare, iar cei care nu se lasă asasinaţi sunt agresori. Trebuie imens de multă nesimţire ca să fi ajuns aici.

Dar iată, am ajuns aici ! Discursul nostru, chiar cel interior, cel pur sufletesc, a fost pervertit iremediabil spre minciuni fariseice, departe de Adevăr ! Vorbim de al treilea război mondial, de fronturi din Gaza, Liban, Siria, Coreea, sau Iran. Vorbim de „mesaje” sau de „politici” dar punem ochii în pământ când e vorba să ne privim morţii sau eroii !

Printre noi chiar mai sunt eroi. Domnul Să-i apere ! Dar nu e treba lor să se sacrifice pentru noi. Este treaba noastră să ne sacrificăm împietrirea inimii, ca să ne-o străpungem până ce vedem iar Adevărul. Altfel suntem deja vite ! Iată ce spunea lumii o fată, care abia ajunsă la vârsta de măritat, a fost asasinată pentru că apăra pe nedreptăţiţi:

Reporter’s Notebook:
When Humanitarian Aid cannot be called Humanitarian

by Michael Hoffman
Former reporter, New York bureau of the Associated Press

The Talmudic supremacist mentality will have overplayed its hand if this Israeli slaughter on the high seas is actually remembered and memorialized a year, or better yet, a decade from now, as very likely it will be. One of the new humanitarian aid ships joining the flotilla is the MV Rachel Corrie, named in memory of the American human rights worker who was killed in Palestine in 2003 by an armored Caterpillar corporation bulldozer operated by the Israeli military. The mostly well-educated westerners endeavoring to bring aid to Gaza are both highly literate and conscious of history and memory, elements destructive to the Israeli policy goal of pursuit of an unsung holocaust against Lebanon and Palestine with the connivance of the western mainstream media.

Speaking of which, Dr. Alan Sabrosky, analyzing the Israeli naval attack, remarks almost in passing on Zionist control of the US media. This politically incorrect fact has now entered our culture as an axiom. For evidence we need look no further than the remarkable unanimity by which the order to refrain from referring to the ship cargo and persons involved in bringing assistance to Gaza as „humanitarian aid” or „humanitarians.” In almost every news account from the major corporate American media, the word „humanitarian” has been banned, substituted by „pro-Palestinian.”

If this Israeli spin were present in one or two newspapers and broadcasts one might point to only a few Zionist executive editors as being at fault amidst an otherwise independent media. But this Orwellian language control is ubiquitous. From National Public Radio’s Morning Edition to most major newspapers and broadcast outlets, the humanitarian relief is described as „pro-Palestianian” and the humanitarians are „pro-Palestinian activists.” This conformist usage reflects Israeli control of the executive positions of almost all major U.S. media. They have infiltrated their lexicon into virtually the entire corporate media.

Israeli propaganda specialists know that they must politicize the aid ships and portray the aid effort as partisan and ideological, rather than philanthropic and a matter of basic human rights. The media’s phrase „pro-Palestinian” precludes the fact that the fleet of ships is also „pro-Judaic,” in that Judaic persons are involved in the relief effort and their involvement rehabilitates the image of Judaics worldwide by disassociating them from murderous Israeli Zionism. But the Zionist US media have ruled, in their Talmudic hubris, that the interest of Judaic people resides exclusively with Zionism and hence, the aid to Gaza effort is spoken and written about in a shuttered category – as being only „pro-Palestinian.”

You can be certain, however, that if a million Israeli people were penned in an enclave blockaded by a superpower and suffering malnutrition, lack of housing and medical care, any assistance to them would be cast in the highest and most brightly colored language of humanitarian altruism, and not in terms of „pro-Israeli” partisanship.

Hoffman is the author of Judaism Discovered.

_

Cine-o îndrăgi străinii…

Să fie totul cu bine şi cu pace…

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010

Orbii au decis ca şchiopii să ne urască pentru că suntem români… Tot Apusul ăsta care apune tot mai mult, pe zi ce trece, acum ne împroaşcă de zor, numindu-ne tot felul de nume până la Soare Apune…

Cum vrea Dumnezeu ! Pân’la El să fim vicleni ca şerpii. Occidentalii ne-au vândut, deci şi ei vor fi vânduţi. Insulte mai mari decât îşi aduc singuri nu pot fi. Noi să ne uităm la tot ce nu poate fi vândut, adânc în sufletele noastre. La Perşani unde am fost medic de sat, se povestea încă de un bâtrân care-şi scotea cojocul pentru preceptorul austriac, zicând „Ia-mi-l. Dar sufletul n-ai să mi-l iei !”. Să urle deci americanii, cu toţi noii austrieci, cât vor… Li se vor usca gâturile până ce ne va ajunge ceva la ureche. Dară-mi-te mai jos…

Orice politician care face o politică antimondialistă este asasinat. Ia să ne uităm doar la accidentele de avion recente… Trebuie deci ca în sufletele noastre să fie ceva ce nu poate fi asasinat, nici falsificat, nici schimbat la camătă. Ori aceasta avem. Dacă ne vom uita limba, uite cum zic machidonii, „blăstem mare s’hibă-n casă”. Dacă ne vom uita firea, atunci locul firii mincinoase „arză-n pira focului”. Cine-o îndrăgi străinii…

Eu sunt bogat din naştere. Am o fire, o istorie, o limbă, un neam adevărat, pe care nu mi le-am cumpărat. Mi le-a dat Dumnezeu. Eu deci tot lui Dumnezeu îi dau viaţa, simplu şi neînfricat, chiar dacă umblă şi azi prin sate asasini de suflete năimiţi de alţi austrieci. Au crezut toţi ideologii în gogomăniile lor, ca un cap prea mic într-o gură prea mare. Dar nimeni n-a putut atinge inima neamului meu.

Este o poveste frumoasă a doctorului scriitor Vasile Voiculescu, „lobocoagularea prefrontală”. Spune totul. Apoi ce Orwell, ce Huxley ? Ian’ uitaţi-vă domniile voastre şi la Zahei. Fără acest organ sufletesc incompresibil, tainic, care mereu „bate”, suntem doar nişte şchiopi conduşi de orbi…

La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acoló şezum şi plânsăm…

Dintr-o Psăltire a sfântului proroc David…

Ce minune de fată face Domnul !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010 by Provita, Gianna herself, and publishers of Dosoftei.

Public speech by Gianna Jessen, abortion survivor | Gianna Jessen, supravieţuitoare a avortului from provita on Vimeo.

La apa Vavilonului… Ce minune de fată face Domnul !

La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acoló şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,

Plângeam cu lacrămi herbinte.
Şi bucine ferecate
Lăsăm prin sălci aninate,

Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemână
A cânta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,
Şi direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba,
De te-aş mai putea uita-te,
Ierusalime cetate,
Nainte de nu te-aş pune
În pomene-n zâle bune.

Să nu uíţ, Doamne svinte,
De Edom ce-au zâs cuvinte
Svintei cetăţ împrotivă,
Cu rău din gură zlobivă :
„Răsâpiţî-i zidiuri nalte,
Deşertaţ de bunătate!“

Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească!
Va fi ş-acela-n ferice
Ce-ţ-va veni să te strice,
Că ţî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul,

Când cuconii tăi de ziduri
Vor zdrobi-i ca neşte hârburi.

Psalomul lui David, 136, Psaltirea în versuri (a ieromonahului Dosoftei, pre versuri tocmită la mănăstirea Probota, sau la Roman, dar tipărită abia la 1673 în Polonia, la Uniev, când Dosoftei era deja mitropolit pribeag…)

Prin Cuvânt, nu prin dialog !

Dia-log sau doar prin Logos ? Iată cum mărturisesc eu :

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părinte, iertaţi şi binecuvântaţi !

Am selectat cu grijă pentru sfinţia voastră un studiu care a strâns mai toate datele cunoscute contra programului politic de otrăvire ce ni se pregăteşte, mai pe faţă, mai pe ascuns. Sunt direct implicat, ca generalist, deoarece mi se cere să încalc jurământul lui Hipocrat, să merg, mobilizat de prefect, în centre de vaccinare, pentru ca guvernul să otrăvească cu mâinile mele, spălându-se pe ale sale.

Bolnavii în grija cabinetului Sfântului Andrei sunt desigur abandonaţi, fariseic, pe timpul rechiziţionării mele, chiar de sunt grav bolnavi, în numele „intereselor superioare” chipurile, ştiinţific demonstrate. Mă întreb mai jos cum de am ajuns aici, apoi ce am de făcut eu, ce-mi rămâne deci, de făcut, concret.

De la început vă spun, chiar ameninţat cu amendă sau închisoare, sau cu amândouă, că eu nu mă duc unde mă cheamă „ştiinţa” infuză a guvernului Franţei. Mitropolia noastră are preot pentru închisori, nu rămân eu singur…

Dar mai e ceva : aceste date, chiar cum sunt ele, la vedere, nu mai interesează, se pare, decât pe „conspiraţionişti” ori pe „anarhişti” – oricum doar pe „marginali”. Datele pure nu mai interesează, cum văd, nici pe cei (sau poate mă înşel eu ?) care mai vor un „dialog” între ştiinţă şi teologie.

Într-adevăr, în asemenea măsură a decăzut judecata critică încât noi nu mai comentăm azi aceste date despre „ştiinţă” sau mizeriile ei, dar nici măcar nu le mai evaluăm.

Invocând diverse alte preocupări, noi lăsăm altora grija de a comenta datele acestea, iată, arhicunoscute. Totul se petrece de parcă moartea, provocată prin vaccinuri, (administrate obligator, chipurile, pentru a o evita) nu ar fi un subiect demn nici măcar de o dezbatere academică.

Repetăm astfel doar ceea ce vederea noastră în tunel ne mai împinge să alegem ca „obiective”, tot aşa cum eu de pildă, schimb iute un canal de tele-viziune cu altul, când nu-mi place ce văd. Discernământul, nefiind unul al smereniei, a pierit, se pare, cu totul.

Programul politic prezentat drept ştiinţă salutară (vaccinuri, prevenire, progres), este de fapt doar un program ucigaş banal, ce manipulează uneltele ori, mult mai grav, doar uneltirile ştiinţei (otrăvuri, abortive, infecţii, în chip de vaccin). Când le mai punem totuşi concret problema de bază, problema otravei pe care ne-o varsă în trup, „experţii” (plătiţi cum sunt de către otrăvitori) invocă „secrete militare”.

Am deci aici, chiar dacă nu mai e vorba de un dialog, câteva argumente ontologice contra acestui program politic. Sunt doar argumente ontologice, deoarece eu nu sunt teolog. Am convingerea că ştiinţa este încheiată, deci cred că putem formula deja o judecată de valoare asupra vieţuirii ei, cum am văzut, în chip vădit limitate.

Moartea acestui magisteriu este constatată de specialistul din mine, care afirmă că ştiinţă nu există fără metoda aceea specială de a deduce puncte de vedere noi din analiza datelor experimentale, observate într-un duh de pricepere sporită (teorie).

Argumentele mele contra dialogului cu o ştiinţă deja moartă sunt prin urmare ontologice. Evenimentele ne pun deci în faţa unei probleme ontologice, înainte de a fi gnoseologice.

De ce ? Totul, cum se vede, se petrece deja prea iute, luându-ne in corpore într-un Maelstroem la vale, dar într-un duh de loc ortodox :

Când discutam, înainte de evenimentele actuale (impunerea vaccinurilor – ce vor veni de facto obligatorii nu doar pentru medici, deoarece legea OMS este doar o dictatură mascată sub un chip fals de urgenţă sanitară), aveam deja probleme insolubile ale „dia-logului”. Acestea erau în principal probleme semantice, mai ales în tentativele de a pricepe, sau numai de a defini – a defini măcar de care ştiinţă, de care teologie, şi de care dialog era vorba.

Iar acum iată, avem mai degrabă probleme ontologice.

Întrebarea pe care mi-o pun este, prin urmare aceasta : există oare domeniul unui dialog între ştiinţă (fie aceea măcar strict “obiectivă” – deşi, sincer, nu pricep această “apriorie” în experienţa noastră a inimii în care nu s-a coborât încă mintea) şi teologie (fie aceea măcar a noastră, cea a Sfintei Tradiţii) ?

Într‑adevăr, cum oare se mai poate dialoga cu cei care nu au pe Dumnezeu în “universul discursului” lor, folosind ştiinţa doar împotriva creaţiei lui Dumnezeu ? Acum e vremea de ales, cum spune părintele Iustin Pârvu, între mărturisire, şi o „ponderare” căldicică, ce mai amână un pic boala pân’s-o coace poama…

Apoi, şi oare în ce duh putem noi mărturisi pe Hristos celor ce-L hulesc, sau cred doar că-L pot “ocoli” prin “ipoteze” ?

Căci ştiinţele sunt, iată, doar unelte ale păcatului, când nu sunt de-a dreptul uneltiri contra creaţiei lui Dumnezeu, pe care cineva o vrea distrusă, pe scară planetară, ca acuma.

Iar ştiinţele despre ştiinţe nici măcar nu fac o filosofie a ştiinţei…

Omul se face doar (când nu se desface), Domnul singur face

Libertatea omului este întreagă – aceea a alegerii. Doar după roadă se cunoaşte totul…

Identitatea mea este doar aceea a celui ce primeşte Sfântul Trup. Nu mă definesc ca scientist. Sunt definit de ceea ce cred şi sunt, nu de ceea ce cred că ştiu. Sfântul Grigorie Palama avea dreptate – Fiinţă nu ştiinţă !

Făcătura ştiinţei, căci nu putem numi concepţie (doar Domnul creează lumea) nu trece de fel de heliocentrism, evoluţionism şi relativism.

Acestea sunt ireconciliabile cu isihia, cu dragostea de Domnul, şi de Cuvântul Lui. Plăsmuirile „ştiinţei” sunt ireconciliabile cu ortodoxia, întocmai cum „ideile” lui Varlaam Calabrezul sunt ireconciliabile cu isihia, aşa cum a scris în anatema lui contra lui Varlaam, sfântul Grigorie Palama.

Iar acum, făcătura ştiinţei, nu trece nici măcar de păstrarea a ceea ce ne-a lăsat, în mila Sa, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei ce uneltesc pe seama ştiinţei vor să distrugă, cum vedem, doar ceea ce a făcut, apoi a răscumpărat din cădere, jertfindu-se, Domnul nostru Iisus Hristos în nesfâşita Sa milă pentru noi.

Care este deci criteriul ce ne mai rămâne în acest timp ?

Domnul ! Nici un criteriu nu rezistă dacă acest criteriu nu coboară direct din criteriul veşnic, realissim, prim şi ultim, care este “Cel ce este”.

Nu Domnul face ştiinţă, ci oamenii o fac, oamenii care vor să ştie fără să-L ştie. Ce fel de ştiinţă mai e aceasta?

Mi se pare, în concluzie, bazându-mă pe ceea ce văd tot mai des cu inima, că nu putem împăca într-un duh şi într-un Cuvânt ştiinţa (care este deja încheiată, după cum scria Constantin Noica), şi cultura Duhului.

Prin ştiinţă nu putem atinge de fel cultura Duhului, oricât am fi noi de buni şi darnici cu “obiectivii”.

Acestea nu se pot împăca deoarece există, cum a rostit părintele Rafail, o singură moarte – moartea necunoaşterii de Dumnezeu.

Acum începem să vedem unde ne duce această necunoaştere, de care, din păcatele ei, se face vinovată ştiinţa.

Ca în orice dialog real, unde nu este cuminecare, nu e nici comunicare.

Mântuitorul nu ne-a chemat la dialog cu cărturarii şi cu fariseii.

Mântuitorul ne-a chemat la El.

Pentru ca să ne mântuim, să ne ferim deci de „ştiinţa oamenilor” sau de roadele ei otrăvitoare, pentru că minciunile după roadele lor se cunosc!

Nu cu „vaccinarea” otrăvitoare scap eu nevătămat, ci cât mai curat, cu El pe Sfânta Cruce.

Rugaţi-vă pentru mine să ridic sabia Duhului, apoi chiar spada credinţei, ca sfinţii neamului românesc, iar nu să-mi plec grumazul făcându-mi iute metanoia dia-logului cu cei ce ucid chiar acum creaţia lui Dumnezeu! Dacă mi se cere să fac rău pentru că sunt, chipurile, medic, eu vreau să fiu doar preot, în slujba Domnului.

Superioritatea ţiganilor

Un excelent text preluat din Vestea, vrednic periodic al comunei Mehadia din Banatul românesc!

by Dr. Pr. Alexandru Stănciuescu Bârda
All Rights Reserved

Copyright © 2009

De fiecare dată când am scris ceva, am fost convins de adevărul celor scrise. De data aceasta aş vrea din tot sufletul ca cele ce scriu să nu fie adevărate şi să nu am dreptate. Afară doar dacă realitatea…!

Ţiganii le sunt superiori românilor prin câteva aspecte foarte importante. Acestea pot fi constatate de oricine cu uşurinţă:

În primul rând ne sunt superiori prin concepţia lor privind naşterea de copii. Ţiganii primesc copiii ca pe un dar al lui Dumnezeu. Ei nu se tem de sărăcie. Unii sunt săraci lipiţi pământului, au droaie de copii şi nu se tem să mai facă alţii. Sunt convinşi că Dumnezeu va avea grijă de toţi. Se căsătoresc de la vârste fragede, respectiv 12-14 ani şi nu lasă loc perversiunilor de tot felul. În documentele istorice se vorbeşte de ţigani în actele domneşti şi boiereşti. Când se vindea o moşie, ori se dădea dotă unei fete, ori erau răsplătiţi anumiţi demnitari pentru servicii deosebite aduse domniei, printre altele se menţionau şi câteva „sălaşe de ţigani”. Aceştia asigurau muncile mai aparte la curtea boierului, respectiv: potcovitul, fierăria, cărămida, îngrijirea animalelor. Unele ţigănci aveau grijă de coconii boiereşti, altele erau folosite chiar la bucătărie. Mulţi ţigani erau lăutari. Într-un cuvânt, numărul lor era foarte redus, de ordinul câtorva mii la nivel de principat românesc. Datorită concepţiei lor privind copiii şi naşterile, azi în ţara noastră au ajuns să se numere cu milioanele şi creşterea continuă să fie masivă, spre deosebire de situaţia românilor, care sunt într-un continuu regres demografic.

În al doilea rând, cred că ţiganii ne sunt superiori prin respectul ce-l au faţă de portul şi limba lor. Au plecat de ani din India, ţara lor de origine, dar ei îşi păstrează cu sfinţenie portul şi limba. Nu se ruşinează să se poarte şi să vorbească ţigăneşte, ba dimpotrivă, prin port şi limbă îşi manifestă mândria lor de etnie, de popor. Mă întreb şi întreb ce se întâmplă cu românii, cu atitudinea lor faţă de port şi limbă. Portul popular românesc a ajuns piesă de muzeu, ori element decorativ ocazional, care se poartă pe la serbări, concursuri folclorice şi alte manifestaţii de acest gen. La câteva luni întâlnesc pe stradă câte o femeie de ţară îmbrăcată cu un opreg, cu ie, ori fustâce. Şi aceea se manifestă în mod stângaci, se vede că nu este în elementul ei. Hainele cumpărate la kilogram au umplut lumea. Toate burfele şi zdrenţele străinilor, de care aceştia au vrut să scape, le-am luat noi şi le folosim ca vestimentaţie. Nu e de mirare când vezi pe stradă oameni, români din tată în fiu, îmbrăcaţi turceşte, ungureşte, franţuzeşte, englezeşte etc. Din când în când mai trece şi câte unul îmbrăcat româneşte…

Limba noastră, limba vechilor cazanii, cum spunea poetul, o stâlcim cu tot felul de cuvinte de împrumut, precum turcisme, franţuzisme, americanisme, italienisme şi alte isme. Şi-i păcat că uităm, ori aruncăm la coş cuvinte cu mare încărcătură semantică şi ideatică, multe dintre ele fiind adevărate documente ale originii şi continuităţii noastre româneşti.

Poate vor fi şi alte elemente prin care ţiganii ne sunt superiori, dar aş vrea să mă opresc aici, deplângând superficialitatea şi dezinteresul multora dintre noi, românii, faţă de ceea ce ar trebui să avem sfânt!

Testul este preluat dintr-ului din volumele Părintelui Doctor Alexandru Stănciuescu Bârda, anume cel intitulat „ Piscuri şi prăpăstii” şi care a fost publicat de Editura Cuget Românesc în anul 2005.

Ens realissimum în toată splendoarea Sa ontologică

Lumina Adevărului Evanghelic în logica lui Anselm sau a lui Goedel

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Adevărul şi minciuna nu sunt de loc “noţiuni” echivalente, relativizante sau simetrice. Aceasta se poate demonstra prin trei căi diferite :

1. Când spun “mint” nu se mai ştie ce spun. Căci dacă într-adevăr mint, atunci mint când spun că mint, deci nu mint. Iar dacă nu mint, atunci neminţind când spun că mint, nu fac decât să recunosc că mint. Aceasta nu se poate repeta cu propoziţia “Adevăr vă spun”…

2. Cărturarii şi fariseii au încercat să relativizeze Adevărul. Ori Adevărul nu poate fi relativizat. El ori este, ori nu este. De la venirea Mântuitorului ştim că El este. Adevărul există, oricât nu se mai vorbeşte de El în societate… Ar trebui, de facto să scriu “soţietate” – care este o ficţiune, pentru că nu mai există cu adevărat nici soţi.

3. Adevărul este Unul singur. Minciunile sunt legiune. Oricât încearcă fariseii şi cărturarii să taie firul în patru, se vede cum atunci când te opui Adevărului eşti ori în minciună, ori în calomnie, ori în “statistică”. Numele diviziunii este legiune, şi aceasta este diabolică – dia-ballică.

Un mare mincinos de profesie, laureat de altfel al premiului Nobel ( mi se pare că pentru “literatură” sau “pace” ) scria : “It’s not so simple, rabbi… There are things that are true and didn’t happen, and there are things that never happened and are true”. Cu adevărat, se vede – un criteriu mai slab al logicii, chiar formale, nu poate exista !

Dacă Adevărul nu este revelat, atunci El nu există, spunea marele filosof român Petre Ţuţea. Dumnezeu este în totul, chiar şi în ens realissimum al medievalilor. Când respingi nebuneşte pe Dumnezeu faci un act de credinţă, dar de credinţă disperată şi absurdă, pentru că nu poţi demonstra că Dumnezeu nu este. Crezi, ca ateu, şi tu, dar crezi că nu crezi… De altfel, Cine nu vrem să recunoaştem că există, Cine ? Dumnezeu ! Deci L-am recunoscut pe Dumnezeu chiar când am vrut să-L respingem… Argumentul ontologic de la Anselm la Goedel…

_

Fata moşneagului

Cardinalitatea basmului românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2009

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

Vasile Voiculescu

Poetul, scriitorul, redactorul radio şi medicul Vasile Voiculescu, deţinut politic, mărturisitor al lui Hristos din Rugul Aprins

Andra ştia basmele pe dinafară. Dar le cerea, insistent, de câte ori avea nevoie să le audă iar. Exactitatea redării lor era surprinzătoare. Virgulele şi intonaţiile erau respectate, şi nerăbdarea cu care se pregătea audierea lor, în serile lungi în care ni le povesteam, era întrecută doar de facultatea ei uriaşă de a corecta orice abatere – sau numai variaţiune – pe tema poveştilor serii. Nu ne puteam depărta în nici un chip de la basmul original. Mi-am pus deci, de pe atunci, problema rostului acelor basme.

Folclorul copiilor este conservator. Tăria percepţiilor, şi caracterul formator al înţelegerii lor proaspete, adesea crude, şi mereu juste, face minuni. De aceea transmiterea, odinioară neîntreruptă, de la generaţie la generaţie de copii, a primelor naraţiuni exemplare, este cu desăvârşire limpede, şi aproape dreaptă. Sunt doar două răspântii, pentru că bunicii le povesteau nepoţilor, dar şi nepoţii îşi povesteau basmele între ei. Odată iniţiaţi, copiii îşi spuneau poveştile lor şi “ afară ”, pe teritoriul un pic mai larg al curţilor din vecini, între ei. Pentru că aceasta se petrecea într-un interval de timp destul de îngust, răspândirea laterală în timp a basmelor nepoţilor era limitată în chip natural, tocmai pentru că diferenţele prea mari de vârste excludeau comunicarea eficientă dintre ei şi copiii vecinilor. Amintirea naraţiunii exemplare este păstrată însă şi în cohorte, de exemplu trecând prin toate vârstele până la bătrâneţe când copiii ajungeau şi ei bunici. Faptul că “ pe vremuri ” bunicii, mătuşile şi uncheşii se întreceau între ei ca să povestească la rândul lor, mai departe, şi nepoţilor, mai tot ce ştiau, depăşeşte în puritate orice alte memorii fondatoare.

Dacă puterea formatoare a basmului este durabilă şi pură ca o floare, de ce este ea oare şi atât de atotputernică şi atât de fragedă ca o iubire ?

Iată ce cred : Basmul transmite în mod efectiv tot esenţialul. În ciuda deformării sensului numelui său, basmul este o naraţiune a realităţii. El este mai reprezentativ decât orice alt sistem de “ imagini ” asociate originilor noastre. Arhetipul basmului este întotdeauna triplu : El reprezintă pe eroul exemplar în toate cele trei feţe ale realităţii sale : el se naşte, într-un chip unic, parcurge o cale, pe cât de primejdioasă şi de variată pe atât de miraculos invariantă ( de obicei trei tărâmuri ), şi în fine nunteşte. Uneori chiar moartea este un chip de nuntă, ca în Mioriţa care are identitatea narativă a unui basm fondator, alteori reîntoarcerea este schimbarea perpetuă de vămi care caracterizează trecerea pragurilor pe care le întruchipează nunta, ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Dar în toate basmele româneşti este vorba doar de esenţial.

Iată cum :

Eroul exemplar al basmului românesc este “ născut frumos ”. Iată prin urmare şi de ce este nevoie de dragostea perfectă a părinţilor, şi cea dintre părinţi – o dragoste desăvârşită, pentru că este echilibrată şi delicată, dar infinită şi deci atotcreatoare. Chipurile Troiţei sunt tot atâtea naraţiuni ale dragostei dintre feţele cele mai frumoase ale lumilor, cele ale Sfântei Treimi. Eroul basmului românesc poate fi adesea un fiu de Împărat, dar el nu este nici evghenist, nici cehai şukar, şi nici porfirogenet. El este doar “ fătat ” frumos. Este vorba mereu despre un făt fără ispită, un făt cu adevărat curat, un făt din care se poate începe lumea. Făt Frumos şi Prâslea – care este începutul “ prăsilei ” sufleteşti exemplare – sunt deci cardinaliceşte echivalenţi. Cu ei începe cu adevărat lumea, care a fost distrusă până la ei, cum este întotdeauna distrusă ea, doar de păcat. Acest Făt nu se poate lupta decât curat, în trântă, “ pentru că e mai dreaptă ”. Nu întâmplător părintele nostru drag, ieromonahul Rafail Noica, fiu de mare filosof, vorbea despre calea cea dreaptă ca fiind firea omului. Când eroul luptă pentru că “ o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor ” Hristos învinge împărăteşte, pentru că eroul este cu El, mereu întors la El. Lupta este firească, iar Fata Moşneagului luptă şi ea, deşi nu pare, mai tare ca piatra, şi mai iute ca săgeata. Iubirea este o luptă, iar iubirea de Hristos este singura luptă, o cale de luptă, prin care câştigăm cu adevărat viaţa.

Încercările pe care le suferă Fătul nostru cel Frumos sunt aşadar tainice, grele şi fondatoare. Tărâmurile sunt trei, la ele se ajunge ades printr-o fântănă, iar esenţa fiecăruia poate fi condensată printr-un cuptor feremecat ( de obicei un sân de fată ) într-un singur măr dintr-un metal fără pată. Doar în Harap Alb eroul moare pentru a fi înviat, dar aceasta, atenţie pentru cei ce nu sunt vicleni ca şerpii, este o ispită, pentru că Harap Alb nu este un basm tradiţional. Deşi nu pare a fi nici “ cult ”, basmul lui Ion Creangă este de fapt doar un calc alchemic, întortocheat, şugubăţ, însă de tot tantric. Cum altfel s-ar fi găsit sub salteaua răspopitului învăţător, fiu de cojocar, şi tatăl căpitanului Creangă, cei şapte mii de galbeni ? Harap Alb, cu toată reclama respectatului Vasile Lovinescu, nu e decât o cacialma a masoneriei junimiştilor care şi-au depus în talentul humuleşteanului cel caterisit toată otrava lor dulce şi nu chiar atât de limpede curgătoare ca Ozana. Este cu atât mai uimitor cum geniul coţcăresc al punguţei cu doi bani s-a înmulţit atâta prin hrube cu moş Nechifor Coţcariul, până ce câteva arhetipuri curate au ajuns de au răzbit, tainic, şi prin el. Este vorba de victoria jertfel fără sânge, a albului contra roşului, de biruinţa definitivă a Fiului de Împărat asupra Spânului, care se credea stăpân doar pentru că fiul de împărat zăcea în fundul fântânii… Să ştim deci de-acum să deosebim Acul de Baros… Un produs “ cult ” cu adevărat pur este Făt Frumos din lacrimă. Aici transcrierea arhetipului este făcută de Românul Absolut, care moare asasinat şi denigrat, dar nu trădează gândul său cel mai curat. Genunile din lumea Genarului sunt adânci cât în Prâslea, căruia mumele din adâncuri îi înghit până şi coapsa, căci ghionoaia tot trage la carne dulce, însă tot Prăsilea iese până la urmă la lumină către nuntă. Prietenii lui Făt Frumos născut din lacrimă sunt albinele, caii fermecaţi şi furnicile, prototipurile cele mai strălucite ale Vechii Europe

Nunta este împlinirea Căii. Greuceanu poate rămâne cu numele în lumea celor grei, dar fiecare părticică din miri este de-acuma perfectă, pentru că mirii s-a regăsit în unire, cu Cel ce i-a unit. Numele mirului din mire este cu totul tainic… Nuntaşii, ei, au nevoie de sare în bucate. Dar botezul este întotdeauna numai împreunarea cu Hristos, Căruia locul nostru din inimă nu Îi este niciodată pe mai departe destul de bine curăţit prin gonirea satanei. Satana are nume legiune, de la împieliţat şi viclean, la aghiuţă, şi scaraoţchi. Nunta însă este ultimul nume, şi singurul pe care îl capătă mirii, care sunt de-acuma una, iar nu muiere şi bărbat ( nume foarte concrete ). Nunta este întotdeauna un fapt cosmic, ca şi Sfânta Liturghie. Taina nunţii este participarea la Întreg. Drumul reîntregirii este suferinţă, iar pântecele mare al lumii în care suferim, ca într-un trecător tărâm, nu este deschis decât într-un singur loc, care este ieşirea din suferinţă prin întoarcerea la Hristos. Mandorla este zgăul pântecelui cel încăpător al lumii, în care se întrevede, prin fântăna de lumină, Hristos, Singurul născut din Sfânta Fecioară. Mandorla nu este capătul, ci începutul. Nu degeaba strămoşii plângeau când li se năştea un copil, prin zgăul mic şi se veseleau la înmormântare, la trecerea pragului prin Zgăul cel mare al împreunării cu Hristos. În lumea păntecoasă de până la viaţa veşnică oricine, chiar şi sufletul cel mai greu se poate uşura numai prin iubire, cu care trecem de tărâmul acesta, cel mai întunecat, doar dacă iubirea ne este mai tare ca orice încercare, ca aurul în foc.

Cardinalitatea este numele pe care îl dau legăturii dintre creaţie şi Tatăl creator. Chipul cel mai adânc lămuritor al dumnezeirii este imanent în orice aspect al creaţiei. Acest aspect este discret doar datorită mărginirii iubirii noastre. Dar acest aspect rămâne tainic şi continuu legat printre tărâmuri, dimensiuni şi încercări. Chipul acesta explică deci atât simbolul imanent oricărei descrieri prin Cuvânt, cât şi exprimarea prin simbol a esenţei. Am găsit prin urmare, între apofatism şi înţelegerea catafatică, o cale admirabilă, aceea în care copiii sunt iniţiaţi dacă ne mai amintim şi mai voim să le povestim, fără greş, basmul copilăriei. De acest basm nu ne putem îndepărta, orice am face, şi oriunde am fi. Nu plecăm la Domnul până ce nu-l transmitem, la rândul nostru, mai departe.

Basmul exprimă aşadar mereu întregul, adică Adevărul, Calea, şi Viaţa. Naşterea sufletului care este o taină de o veşnicie dumnezeiască, drumul sufletului, care este o încercare de creaţie interioară, şi nunta sufletului, singura care asigură trecerea în tărâmul veşniciei, sunt cu toate în basm.

Rămâne de mirare în concluzie, dar de acum îmi este un pic mai tainic desluşit sau numai ceva mai armonios întrevăzut, cum cardinalitatea basmului românesc este perfectă, pentru că basmul românesc nu poate exista în afară de Hristos.

Cu câtă delicată putere scria Voiculescu cel tănăr ( publicat în 1916 ), versurile acestea fragede, despre esenţa basmului românesc în vremurile de cumpănă care ne trag pe noi toţi spre pierderea sufletului :

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi…
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza-ncet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş
!

_

Cunosc o Singură Schimbare :

Schimbarea la Faţă

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Mântuitorul nu S-a schimbat. Doar apostolii au putut în fine să-L vadă, în tăria slavei Lui. Mântuitorul este mereu acelaşi. Cum oare am putea noi păcătoşii pretinde a voi să-L aducem pe Mântuitor din adâncul inimii noastre, unde El are sălaş de la Taina Botezului, la traiul nostru tot mai violent schimbător, prin aggiornamento sau ecumenisme ? Adio slăbănogelii noastre duhovniceşti ! Sunt vremuri tainice care ne cer a fi tot mai tari. Iată ce bine scrie chiar azi părintele nostru Savatie :

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol.

Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Acest articol a fost scris miercuri, 8 iulie 2009 la 9:34 şi este înscris în Moldova Anticomunistă, Ortodoxie.

Arhimandritul Iustin Popovici avea dreptate…

Vremurile dau dreptate vederii ecumenismului ca pe o panerezie a timpurilor moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”. Aceasta ne spune Sfântul Iustin Popovici, din dreapta imaginii. Sfântul Iustin Popovici este fotografiat aici cu părintele nostru arhimandrit, Sfântul Ilie Cleopa”.

Fraţilor, am primit de la prietenul nostru din Grecia acestea :

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI : SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim

Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the „Pan-Hellenic Orthodox Union”

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas

Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: <>. Ibid,15 , pag. 216 : <>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. …. The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Amnesty International sau oglinda schizofreniei politice a Occidentului

Perfida Capua !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved

Au trebuit occidentalilor (faimoasa „comunitate internaţională”) cinci luni de zile pentru a recunoaşte, cu timiditate, pe ascuns, crimele de război ale „statului” Israel care în numai câteva zile a ucis sute de copii în Gaza.

Standardele duble ale occidentalilor au devenit mult prea străvezii. Dacă un singur evreu ar fi fost asasinat în acele zile cu bombe cu fosfor lansate din avion (ceea ce ar fi fost, ca pentru orice fiinţă distrusă a planetei noastre, la fel de abominabil) atunci toată planeta ar fi vuit prin presa de partid a cartelului sionist.

De ce sunt atunci promovate aceste standarde duble, de ce este atunci atât de prevalent acest canon de gândire, pe care ghiduşii l-au numit „the West and the Rest” ? Ei bine, deoarece marea „civilizaţia apuseană”, cum a demonstrat marele istoric Arnold Joseph Toynbee, nu e una de referinţă, ci doar una ca toate celelalte. Un tehnoanimism ateu, trist, aproape mort deja. Ori civilizaţiile nu sunt distruse din exterior, ci se sinucid. În cazul trist al occidentalilor, alegerea pe care au făcut-o ei între farisei şi Mântuitor, i-a pus deja în sicriul peste care se închide încă o dată, cu fiecare zi mai mult, capacul de plumb al minciunii.

Dar voi alegeţi Viaţă, dragii mei, iară nu minciunile care ucid. Moartea din care ne-a mântuit Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este aceea a minciunii care ucide, aceea a necunoaşterii lui Dumnezeu. Nici nu mai scriu despre nerecunoaştere sau despre nerecunoştiinţă. Iar oricât ar face acum papistaşii o „nouă” teologie, în care strecoară deja idolatria morţii şi din care izgonesc nu doar Evanghelia, ci mai ales pe Domnul, vine o zi în care trebuie să alegem între Hristos şi minciunile care ne ucid.

Voi fiţi gata în ziua aceea, care vine când nimeni nu ştie, şi mărturisiţi curat, drept, frumos, pe Domnul, iar nu minciunile fariseilor.

Nu deznădejduiţi niciodată, orice ar fi !

Actualitatea lui Eminescu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009

“Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece…

(Eminescu, ms 2257 fila 37)

Eminescu este poetul naţional. Mai mult, Eminescu este un jurnalist perfect. Apoi Eminescu este necruţător cu pecinginea care distruge neamurile prin putreziciune. Aceste calităţi unice fac că Mihai Eminescu a fost asasinat, iar memoria lui a fost, pe cum s-a putut, terfelită cu invenţii sordide ca presupusa lui nebunie, presupusul tabes, etc.

Semnătura „idioţilor utili”, asasini masoni plătiţi de guvernul mondial in nuce („Illuminati”) este limpede, la fel ca tot ceea ce ei numesc singuri „revelarea metodei”. Dar satanismul propriu internaţionalismului, fie el proletar, fie numai financiar – de fapt la fel de unic peste veacuri ca sinagoga lui Satan – nu va ajunge niciodată la atingerea ţelului ei de subminare a temeliilor din „toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”.

De ce ? Deoarece, cum spune Constantin Noica,

“Naivitatea Vicleanului este de-a crede că poate amăgi pe om trezindu-i ispitele raţiunii – cum se întâmplă în Faust II – când în realitate el înalţă astfel pe om, îi dă răspunderi şi sensuri.”

(Constantin Noica, Creaţie şi Frumos în Rostirea Românească, 1973)

Guvernul mondial e bazat de fapt doar pe prostia massificată, impusă prin televiziuni, produse de consum, sau pornografie ridicată la rang de ştiinţă socială. Astfel, prin doctrina talmudică a neamurilor ca „vite”, ce trebuie hrănite, „cultivate” (doar cu trivia) dar mereu, mereu, veac peste veac, îndobitocite, peste poate, pân`ce acceptă singure hamurile {mizeria artificială, „crizele” financiare, biometria} se face un program secular. Dar „the masters of discourse”, „cei ce croiesc charte şi resbele, zugrăvesc…” s-au păcălit crunt. Harap Alb e poate la fund, dar spânul crapă, crezându-se la suprafaţă…

Deoarce abia la fundul fântânii e apa vie, numai acolo e mereu acea mare speranţă, care „mângâie dulce, alină uşor”. Deznădejdea este mereu satanică :

“Întotdeauna, cu omul, diavolul este sortit să piardă, dacă omul e năzdrăvan. Şi când omul ajunge la dracul cu cărţi, el trebuie să-l gonească şi de acolo şi să-i ia cărţile din mână.”

Deschideţi Wikipedia, această tristă supapă, Cloaca Magna, care suge date şi respinge personalităţi, apoi deschideţi comparativ Enciclopedia lui Radu cu prietenii luiCe bine se pricepe azi ce scrie Eminescu :

“Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtători ai ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile streine intră printr o uşă, trec prin întunericul sălii, şi ies prin cealaltă, indiferente, singure şi reci…

Capul unui om de talent este ca o sală iluminată, cu pereţi şi oglinzi. De afară vin ideile, într adevăr reci şi indiferente dar ce societate, ce petrecere găsesc!”

:o)

Asasinarea a sute de copii în Gaza – Uniunea Europeană e complice

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Sub ochii noştri, plini cum sunt de praful pus pe sub pleoape de minciunile televiziunilor, sute de copii mor, iar şi iară, sub bombele israeliene. Când nu mor, devin orfani cu miile. Aiasta nu se mai poate ! Când mor, cu ei mor femei, bătrâni, invalizi, bolnavi, ziarişti, doctori, observatori, vizitatori, sau „doar” muncitori români ce se află pe acolo prin Gaza. Ei sunt asasinaţi în grup de israelieni, pentru că sunt acolo, sub motive calpe, cu „scuze” fariseice, transparente ca nesimţirea, ca fascismul sau ca rasismul însele. De fapt, ideologia criminalilor israelieni de război este talmudismul – acea falsificare a Torei prin idolatrie babiloniană, iar practica lor este sionismul – acel amestec de nazism cu comunism, plus un tip particular de rasism care urlă peste tot că doar „neamul ales” este uman, toţi ceilalţi fiind „vite” (goyim) – deci cu totul nedemne de trai uman.

Uite cum un neam întreg, al Gazei, acela din care se trage sfântul Dorotei al Gazei, e măcelărit de bombe americane, ars cu fosfor, injectat cu tungsten – un puternic carcinogen plasat de bombe „design”, ca faimoasele „dime”. Uite cum neamul palestinian este acum inoculat cu germeni din laboratoarele militare care aleg mai degrabă pe arabi pentru experimente Mengeleiene, uite cum n-au apă, curent, hrană, universitate, guvern ales, toate acestea doar pentru că s-au născut acolo… Uite cum „elita” militară a armatei de ocupaţie se „binoclează” prin lunete, ca să nimerească mai degrabă tineri sau chiar copii. Uite apoi cum militarii israelieni pun câini să mănânce cadavrele copiilor palestinieni, pentru ca familiile să nu mai poată să îngroape pe morţii lor cei mai fragezi. Uite cum palestinieni cu pieptul gol, de obicei tot copii, sunt folosiţi ca scut pentru „bravii” soldaţii israelieni din tancuri contra „nedemnilor” din Gaza, ce luptă aproape goi, după o lungă foame, cu AKM-uri de contrabandă. Totul se poate, vai, vedea, în lumea asta, în care doar cine bagă în ochii altora ţepe mai poate fi văzut…

Uite cum e distrus la foc mic un neam întreg, cu armament special ales, pervers, care depune anume uraniu pe lângă moarte, pentru a aduce moartea pe mai departe, mult timp de-acum înainte.

Iar Uniunea Europeană ce face ? „Pace” prin cuvinte noi – „banda Gaza”, „cuartet-ul european”, de parcă neologismele lor calpe ar fi mai importante ca sutele de copii palestinieni ce mor iar. Pe scurt, UE ne propune o nouă gargară cu mătrăgună pe gâtlejurile noastre la vale, câţi mai suntem azi cu gura larg deschisă… Mereu, pavlovian, suntem îndobitociţi de UE, an de an, tot mai mult, pentru a nu mai reacţiona la nedreptate. Tele-viziunile, cu „jocurile” lor video, cu pornografia, cu drogurile, cu orice alte decadenţe trec iute peste noi – deoarece orice mijloc din cele mai jalnice sau joase e bun pentru cei pe care Israel Shamir i-a numit „the masters of discourse”. Suntem deci condiţionaţi ca vitele, prin magie cabalistă administrată de „idioţii utili” ai masoneriilor, pentru a pune „echitabil” în interiorul oricărei propoziţii referitoare la drepturile inalienabile sau incompresibile ale „omului” doar „statul” Israel. Cum poate însă uciderea copiilor din Gaza asigura sau „apăra” acel „stat” ?

Dar, de fapt, care „stat” ? Despre ce stat vorbim ? Un stat are frontiere. Un stat are drept internaţional. Un stat are prieteni. Acel „stat” sionist, implantat prin colonialism terorist are la baze doar minciuni, asasinate, sclavi, uneltiri, etc. Cine, realmente, se poate atunci numi amic al statului sionist, în timp ce acest „stat” pune în primejdie în mod samavolnic chiar pe evrei, folosindu-i pentru interesele guvernului mondial ? Ni s-a sugerat subliminal actul „justiţiar” al istoriei din actul fondator al „statului” sionist ca pe „soluţie” a problemei evreilor care nu au nici o ţară a lor, tocmai deoarece vor să le domine pe toate celelate. E drept că din punct de vedere istoric evreii au fost goniţi de peste tot, din orice stat, fără nici o excepţie. Dar tocmai de aceea, soluţia la problema identităţii lor este Hristos. Faptul că sionismul interzice, peste tot, chiar numai a vorbi despre Mântuitor, arată că sionismul se teme de Adevăr.

Vreţi dar să mai tăcem, ca să fim pe mai departe complici ? Mai înainte de a fi doctori, europeni, etc., noi suntem drept slăvitori. Noi nu putem deci alege moartea, sau „cultura ei”, nici nedreptatea, nici fariseismul privirii cotite. Noi nu putem urî pe nimeni, iar de iubit iubim orice neam, inclusiv pe cel „ales”. Acesta, o fi fost el „ales” de Domnul, care de altfel nu are de loc identitatea de neam a măsurii oamenilor, ci pe cea divină, dar el nu L-a ales pe Domnul. Neamul ales i-a ales (sau s-a temut doar de ei) dar de cules i-au cules doar pe farisei. Cei ce iubesc pe Hristos dintre evrei n-au loc în ¨statul¨ Israel. Ori cine sunt fariseii ? Sunt aceia ce vin din tribul măcelarilor care administrau arderile de tot din templul de la Ierusalim, apoi tot aceia din care se trag rabinii. Cine sunt deci rabinii ? Ei sunt cei care au ascuns Tora – Cuvântul Domnului, sub Talmud – cuvântul lor omenesc, pe care l-au declarat, în chip idolatru, drept „infailibil”. Pe scurt rabinii slujesc nu pe Domnul, Dumnezeul, şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci pe ei înşişi, ca pe aleşii unui neam „ales”, în chip idolatrizat. Acest neam „ales” deci, uite, nu-şi poate de fel potoli o sete de sânge ancestral-babiloneană, nerăbdătoare, foarte păgână, cea de care au scris atât de dumnezeieşte proorocii, şi mai ales vestitul Isaia la capul 59, cel pe care rabinii nu-l traduc…

Ce mai vedem ? Tocmai cei ce propun alegeri „democratice”, Israelul cu America lui (US-rael-ul sau Isra-hell-ul), vin acum peste Gaza (Irak, Afghanistan, Serbia, Kosovo, Somalia, Sudan) cu bombe „hemocratice„. Acestea sunt tipul de bombe aruncate prin vot „liber” peste cei ce trebuie astfel să priceapă „a alege util, iar nu just”. Un ales, de altfel foarte just, prin vot popular al Gazei, controlat de observatori, anume primul ministru al Gazei muribunde, scrie :

UN NEAM E TERORIZAT DE ALT STAT APOI E UCIS, CHIAR ACUM, DAR ACEST ASASINAT COLECTIV NU MAI POATE FI UITAT DE NIMENI

By Prime Minister Ismail Haniyeh – Gaza

I write this article to Western readers across the social and political spectrum as the Israeli war machine continues to massacre my people in Gaza. To date, almost 1,000 have been killed, nearly half of whom are women and children. Last week’s bombing of the UNRWA (UN Relief Works Agency) school in the Jabalya refugee camp was one of the most despicable crimes imaginable, as hundreds of civilians had abandoned their homes and sought refuge with the international agency only to be mercilessly shelled and bombed by Israel. Forty-six children and women were killed in that heinous attack while scores were injured.

Evidently, Israel’s withdrawal from the Gaza Strip in 2005 did not end its occupation nor, as a result, its international obligations as an occupying power. It continued to control and dominate our borders by land, sea and air. Indeed the UN has confirmed that between 2005 and 2008, the Israeli army killed nearly 1,250 Palestinians in Gaza, including 222 children. For most of that period the border crossings have remained effectively closed, with only limited quantities of food, industrial fuel, animal feed and a few other essential items, allowed in.

Despite its frantic efforts to conceal it, the root cause of Israel’s criminal war on Gaza is the elections of January 2006, which saw Hamas win by a substantial majority. What occurred next was that Israel alongside the United States and the European Union joined forces in an attempt to quash the democratic will of the Palestinian people. They set about reversing the decision first by obstructing the formation of a national unity government and then by making a living hell for the Palestinian people through economic strangulation. The abject failure of all these machinations finally led to this vicious war. Israel’s objective is to silence all voices that express the will of the Palestinian; thereafter it would impose its own terms for a final settlement depriving us of our land, our right to Jerusalem as the rightful capital of our future state and the Palestinian refugees’ right to return to their homes.

Ultimately, the comprehensive siege on Gaza, which manifestly violated the Fourth Geneva Convention, prohibited the most basic medical supplies to our hospitals. It disallowed the delivery of fuel and supply of electricity to our population. And on top of all of this inhumanity, it denied them food and the freedom of movement, even to seek treatment. This led to the avoidable death of hundreds of patients and the spiralling rise of malnutrition among our children.

Palestinians are appalled that the members of the European Union do not view this obscene siege as a form of aggression. Despite the overwhelming evidence, they shamelessly assert that Hamas brought this catastrophe upon the Palestinian people because it did not renew the truce. Yet we ask, did Israel honour the terms of the ceasefire mediated by Egypt in June? It did not. The agreement stipulated a lifting of the siege and an end to attacks in the West Bank and the Gaza Strip. Despite our full compliance, the Israelis persisted in murdering Palestinians in Gaza as well as the West Bank during what became known as the year of the Annapolis peace.

None of the atrocities committed against our schools, universities, mosques, ministries and civil infra-structure would deter us in the pursuit of our national rights. Undoubtedly, Israel could demolish every building in the Gaza Strip but it would never shatter our determination or steadfastness to live in dignity on our land. Surely, if the gathering of civilians in a building only to then bomb it or the use of phosphorous bombs and missiles are not war crimes, then what is? How many more international treaties and conventions must Zionist Israel breach before it is held accountable? There is not a capital in the world today where free and decent people are not outraged by this brutal oppression. Neither Palestine nor the world would be the same after these crimes.

There is only one way forward and no other. Our condition for a new ceasefire is clear and simple. Israel must end its criminal war and slaughter of our people, lift completely and unconditionally its illegal siege of the Gaza Strip, open all our border crossings and completely withdraw from Gaza. After this we would consider future options. Ultimately, the Palestinians are a people struggling for freedom from occupation and the establishment of an independent state with Jerusalem as its capital and the return of refugees to their villages from which they were expelled. Whatever the cost, the continuation of Israel’s massacres will neither break our will nor our aspiration for freedom and independence.

– Ismail Haniyeh is the Prime Minister of the Palestinian government in Gaza. (Originally published in the British Independent – independent.co.uk, 2009, January 15)

Cifra Fiarei

Suntem oameni sau vite ?
Talmudul care vede neamurile ca pe vite, a pus idolatriile babiloniene mai presus de Domnul, Cel care a vorbit prin Tora…

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Semnez cererea de a nu fi pus la cifra biometriei Fiarei aici apoi dau mai departe…

Nimeni nu e mai tare în lume ca dragostea în tăcere, jertfa consimţită, Păstorul cel Bun !

Du blocus à l’assassinat collectif

Gaza : la responsabilité directe de la France et de l’Union Européenne

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Reiau aici mai jos un comunicat al Uniunii iudaice franceze pentru pace, din 27 decembrie 2008 :

L’armée israélienne a attaqué Gaza cette nuit avec des moyens militaires énormes. Le premier bilan fait état de plus de 200 morts, civils pour la plupart. Ce massacre était annoncé, envisagé et commenté ces derniers jours dans la presse israélienne, après la fin de la trêve respectée par le Hamas et rompue sans arrêt par l’armée israélienne. Ce crime a été rendu possible par l’impunité totale accordée à Israël depuis bientôt 9 ans et le soutien actif dont il bénéficie au sein de l’Union Européenne. Il est le résultat direct du « rehaussement de la coopération avec l’UE » imposée par la présidence française contre le vote de report du Parlement Européen.

Depuis maintenant des années, la bande de Gaza subit, avec le soutien complice de l’Union Européenne, un siège criminel qui viole délibérément toutes les lois internationales : un million et demi de civils sont prisonniers de l’armée israélienne et privés de tout : de nourriture, de carburant, d’électricité, de médicaments, de matériel scolaire … Moins d’un dixième des camions nécessaires au ravitaillement normal de la population parviennent à passer. L’aéroport et le port ont été détruits avant même d’avoir jamais pu fonctionner. Il est interdit de pêcher. Seuls quelques bateaux affrétés par des militants ont pu forcer le blocus. La population subit une « punition » collective impitoyable pour avoir « mal » voté. La communauté internationale laisse faire, voire encourage ce siège. L’occupant a expulsé Robert Falk, le rapporteur spécial sur la situation des droits de l’homme de l’ONU.

Il n’y a aucun statu quo possible, aucune perpétuation envisageable de ce siège impitoyable et criminel. Tout peuple assiégé a le droit de résister à l’oppression.
Aucune symétrie ne peut être établie avec les quelques kassams [missiles artisanales palestiniennes ] envoyés sur des villes du sud d’Israël. Il n’y aura pas de sécurité pour les Israéliens sans sécurité pour la population de Gaza. Les politiques européennes et américaines, depuis [ la conférence de paix qui a eue lieu à ] Anapolis, en évitant d’affronter la réalité de l’occupation, aboutissent à l’impasse attendue dont encore une fois le peuple palestinien paie tout le prix.

L’Union Juive Française pour la Paix dénonce le crime qui se déroule contre la population de Gaza. Elle appelle à manifester partout contre cette nouvelle agression. L’UJFP exige une réaction immédiate du gouvernement français, de la Communauté Européenne et de l’ONU pour faire cesser l’agression et pour mettre un terme au blocus de Gaza.

Ce barbarie ! Nu degeaba scria ÎPS Iustinian Chira despre popoarele barbare care au putut prelungi crimele pe care nici un popor botezat întru Hristos, cu etnogeneza limpede, nu le-ar putea admite. Dreptul internaţional nu poate fi ignorat la infinit, deoarece relaţiile internaţionale au la temelie raţiunea, umanitatea sau, într-un cuvânt, civilizaţia. Noi, în ortodoxie, nu putem admite reîntoarcerea la barbarie, deoarece am renega pe Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Identitatea Botezului

Singura identitate pentru „evreii anti-iudaici”, cum scrie Israel Shamir…

Un text limpede al unui prieten al lui Israel Shamir, Mike Jones :

by Mike Jones
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Shamir was born in Novosibirsk in the Soviet Union in 1947. In 1968 he converted to Zionism and emigrated to Israel, where he joined the IDF and fought in the 1973 war. Stationed in Sinai during a fierce battle whose point he failed to understand, Shamir used that war as a symbol of what it meant to be a Jew. Being a Jew provided no help in understanding what Jews want from themselves and from bewildered mankind, “just as belonging to the elite troops does not help you with an understanding of the general staff” (Cabbala of Power, p. 12). When it comes to understanding the principle of unity among Jews, we are confronted with the opposite problem from the one we encountered with Catholics. Catholics have the principle of unity in Christ but no practical unity. Jews, on the other hand, have no principle of unity but, as Shamir says, like the locusts mentioned in the book of Proverbs, they “‘have no king, but they attack in formation’ and devastate whole countries as if by plan.”

In 1975, after studying law at the Hebrew University of Jerusalem, Shamir moved to London where he worked for the BBC. From 1977 to 1979 he worked in radio in Japan. By this point, some ten years after he had left Russia, Shamir had become disillusioned with Zionism because of the way the Israeli government discriminated against non-Jews. From 1989 to 1993 Shamir returned to Russia where he worked as the Moscow correspondent for Ha’aretz. In 1993 he returned to Israel and settled in Jaffa, where he lives today.

At some point during the middle of the first decade of the 21st century, Shamir became a presence on the Internet and at around the same time he became a Christian. The connection between the two events was more than coincidence because, as Shamir himself put it, getting baptized by the Palestinian priest, Archbishop Theodosius Attalla Hanna “helped me sort out the question of identity.”

If there were ever a sign of contradiction for the age of irenic interreligious dialogue inaugurated by the Second Vatican Council, it is Israel Shamir. Shamir’s conversion to Christianity was a sign that the repressed had returned just in time to save the Church from total apostasy on the Jewish question. Shamir, the Jewish convert, saw Jews not as our “elder brothers” but as St. Paul saw them, which is to say, as “the enemy of mankind.” In accepting baptism, Shamir joined a long line of “Jews by birth who denounced the Judaic cult of Death and accepted the Living Christ.” For Shamir, the crucial “sieve” which separated good from evil in the great struggle of his day was the “relationship to the Palestinian suffering”; “whoever disregarded it followed Antichrist; whoever denounced it began his way to Christ.”

Like St. Paul, Shamir has become a latter day apostle to the Gentiles and a reproach to all those who would ignore the warning of the Gospels and urge upon Christians a quasi-Masonic brotherhood with their enemies which leads to their mental evisceration and moral ruin. “The point,” as Shamir says, is not pointless dialogue of the sort that is in reality nothing more that a covert form of cultural warfare, “The point is to liberate Jews from Jewishness, which is the enemy of mankind.”

Like Nicholas Donin and Joseph Pfefferkorn before him, Shamir is Lazarus returned from the realm of the dead. In addition to being reborn out of the Judaic culture of death, Shamir rose from the realm of what everyone had presumed was a dead idea, namely, that Jews need to accept Christ as their savior. Shamir was “granted the grace of Christ” and therefore “reborn in His glory.” He has come back to life to tell us all that he is “daily grateful to Christ who saved me from the Judaic paranoia of hating and being hated and brought me into the world of loving and being loved” and that “every Jew who has come to Christ by the way of rejecting the Judaic ideas, by upholding love for the nations, is a portent of Salvation” (Cabbala, p. 310). Like Nicholas Donin and Joseph Pfefferkorn before him, Shamir did not come back from the dead to become Eugene Fisher’s successor at the USCC. Shamir came back from the dead on fire with zeal to liberate Jews from the bondage of Judaism.

To do that, Shamir must first explain what it means to be a Jew:

a Jew must first understand himself and war against himself. Only steady resolution, united to the highest self-respect, can free the Jew from Jewishness. Therefore the Jewish question can only be solved individually; every Jew must try to solve it in his proper person”—by discovering God’s presence in the world, that is Christ (p. 19).

Like Joseph Pfefferkorn, Shamir has had to deal with the polite racism of the Left which associates Jews with some ineradicable racial destiny. Like Joseph Pfefferkorn, whom the humanist elite, including Erasmus, referred to as a “tauf Jud,” a baptized Jew, Shamir has been described as “an ethnic Jew who defines himself as a Christian.” Liberal Swedish journalists are a lot like Adolf Hitler in Shamir’s mind because they think “‘once a Jew, always a Jew’; baptism notwithstanding, Shamir can only ‘define himself as’ a Christian.”

Jews collaborate in the promotion of this sort of racism because it keeps Jews in line. Instead of distinguishing between racism, which is bad, and anti-Judaic principles, which are required of every Christian, Jews try to portray the anti-Judaism that is part and parcel of Christianity as a form of racism. Jews, in other words, manipulate the term “anti-Semitism” for their own political advantage:

Anti-Judaic thought is part of the foundation of Christianity and Communism, to mention just two of the most important ideologies. Jews try to present the anti-Judaic line as racism. Though anti-Judaic thought has existed for hundreds of years, Jews insist on using the name of “anti-Semitism,” a rather short lived racial theory of the 19th century. For the anti-Semite, a Jew has inherent and unchangeable inborn qualities, while anti-Jewish thought analyses and fights Judaic tendency.

Instead of admitting that there is something wrong with being Jewish because the Jewish rejection of Logos disposes Jews to act in a way that antagonizes everyone they come in contact with, the Jews fall back on outdated theories of racism as a way of exculpating bad behavior. “It is because of what we are, not of what we do,” a slogan recently appropriated by President Bush, has become the mantra that excuses bad behavior and hides from Jews the core of their essentially negative identity and why they have faced antagonism among every group they have lived with throughout history.

There has never been a “paradisus Iudeorum” that has not ended in catastrophe for the Jews, and there has never been a catastrophe that has not been rationalized into one more link in a long chain of anti-Semitism by Jewish apologists determined to ignore the toxic effect of Jewish behavior on native populations and the inevitable reaction which it brings forth from them. Shamir cites the Jewish delight in using terms like “hook-nosed” as “a clear sign of the Jewish effort to turn anti-Zionist or anti-Judaic polemics into racist ones.” Racism is the simplest way to deflect attention from the source of the problem. Hence, the Jewish delight in discovering racism even where none exists. “Anti-Semitism,” Shamir points out, “was a short-lived racial theory of late 19th century claiming that . . . Jews are what they are; that they possess some racial qualities making them an inherent enemy of the Nordic race, like a wolf is an enemy of a rabbit.” This was never the position of the Church, which always maintained that the problem between Jews and Gentiles was religious in nature and solved by conversion. If there were ever a time when “hatred of Jews for what they are” was an issue, Shamir claims “such a phenomenon vanished completely. There are people who object to policies of Jews, but none to Jews per se.” The fact that Jews insist on obscuring the issue means that only Christians can frame the issue properly, and yet this is precisely what the Church has refused to do for the past 40 some years. Making the proper distinctions would pave the way for the solution to the problem, but this is precisely what Jews want to avoid, because it would mean the end of their hegemony over discourse. If Mel Gibson had had the benefit of understanding the distinctions which Shamir made, he could have shrugged off the charges of anti-Semitism by claiming what every Christian should be able to claim, namely, “I am anti-Judaic, just like Christ.”

Shamir’s conversion is clearly a scandal and a reproach to the entire era of post-Vatican II inter-religious dialogue. Shamir became a Christian during the period when the Catholic Church had all but officially called for a moratorium on Jewish conversion. One of the most painful events in the time of his life surrounding his conversion came in 2002, when the bishops of the United States issued their document “Reflections on Covenant,” which in effect said that Jews did not have to accept Christ in order to be saved. Shamir described “Reflections” as “an act of cruelty to the Jews” which came perilously close to the denial of Christ and apostasy of the Church that the faithful would experience in the last days. According to Shamir,

The Catholic Church after Vatican II accepted the unacceptable demands of the Jews and agreed to the conditions once rejected by St. Paul. They agreed to the idea of two covenants, as if the Old Covenant is not the same as the New Covenant. Thus they came to the weird idea of two Chosen Peoples—Israel of the flesh and the Church. The Orthodox Church is still safe from this dangerous heresy. Only the Orthodox Church can offer true salvation to the Jews escaping their supremacist creed. And now, when thousands of Jews try to come to Christ, the Orthodox Church of Jerusalem does not make a sufficient effort to bring them in.

Whenever the forces of darkness prepare a new attack on mankind, they use their considerable artillery to shut up the potential resistance forces, starting with their new enemy, the Church. . . . This was the practice of the Third Reich as well: before starting the war, they began their campaign of “priests as sex fiends” to force the church’s silence. Now this is the turn of the Fourth Reich: the Church was against the war in Iraq; the Church was steadfast in her defense of Palestine, the Church is certainly against the impending attack on Iran, so she has to be put on defense. The same people who control the US media call for war with Iran, and they are behind this campaign against the Church.

The Jewish-American empire sees the Church as its main adversary, according to Shamir, because it is in reality a competing church, “the church of darkness.”

(…)

Christianity is the denial of Jewish superiority. Whoever believes or accepts Jewish superiority denies Christ for He made us equal. The French Jewish filmmaker Claude Lanzmann, the creator of “Shoah,” said: if you believe in holocaust you can’t believe in Christ. We can rephrase the words of Lanzmann: belief in a special historical meaning of death of Jews is a sign of apostasy. . . . We believe that Christ suffered for us and came back to life. The Holocaust believers believe that the Jewish people suffered and came back by creating the Jewish state. In this competition, the Jews win: as opposed to Holocaust, you can deny Crucifixion and Resurrection, and your career won’t suffer a bit.

Belief in Jewish superiority, according to Shamir, is the official faith of the Pax Americana. Similarly, the Soviet Union eventually collapsed because it lacked an adequate theological foundation. This fatal flaw is echoed in the “neo-Jewish” American empire. “The Judaic paradigm has replaced apostolic Christianity, and now America is suffering “in the grip of a New World Order—featuring a dwindling middle class, a vast security apparatus, a growing social gap, and a general impoverishment of spirit. It is not the first time the Judaic paradigm has risen in this world; but, like its predecessors, it will inevitably collapse—this type of society lacks broad social support. This time the adepts have decided to ensure its survival by making their project global . . .this is the logic and pressure behind their reckless and desperate expansion.”

(…)

Shamir is the revenant in our day of famous Jewish converts like Joseph Pfefferkorn, Jews who woke up one day and realized that by being Jews they were working for the evil empire. Then as now there were Christians who hated the idea of Jewish conversion and were more comfortable with racial explanations that cut off the Jews from Christian society. The Dominicans of Cologne were not part of that group. The great question for Christians in our day is whether we are as acute as Shamir in discerning the signs of the times. In this respect, his conversion story is especially relevant for American Catholics, who are still asleep at the switch, drugged by bad politics, bad theology, and what seems like a congenital desire to appease their oppressors.

Dixit !

Trezvie

Cine e mai tare în lume ?
Dragostea în tăcere, Jertfa consimţită, Păstorul cel Bun

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Am priceput azi noapte, din valurile ei blânde, din coroniţa ei strânsă, de vărsătoare fecioară lin curgând mir curat peste mine, din mâinile ei de prinţesă împreunate în strânsoare, din ruga ochilor ei ce mă ardeau, privindu-mă cu lacrimi de bucurie fierbinte, de tot învăluitoare, cu dorul ei mai tare ca moartea, şi mai dulce ca gândul nemuririi :

Nimeni nu e mai tare în lume ca dragostea în tăcere, jertfa consimţită, Păstorul cel Bun.

Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat !

Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Copyright © 2008 Părintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni într-o biserică greco-catolică din Timişoara…

Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar un recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi. Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o măsură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate…

Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?

– Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit. Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare… Deodată, un părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor…

– Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?

– Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greşeală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi, apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.

Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.

– Care este părerea Sfinţiei Voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – între ortodoxie şi alte confesiuni?

– Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm legătură. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.

– Înseamnă că mişcarea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?

– Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”… Şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i…, nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotă, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.

Eu personal aştept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.

Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaţii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să îl parafrazez pe George Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori”, dar nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut.

Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!

Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!

Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.

Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!

Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mână, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

NE Aşa a fost dintotdeauna, gândiţi-vă, fraţilor, la Sfântul Atanasie cel Mare

Durerea cititorilor Legii Strămoşeşti !

CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Copyright © 2008 Părintele Protos. Justin Pârvu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Scrisoarea Părintelui Iustin

Preafericite Părinte Patriarh,

Nr.4090/3 Iun 2008
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum – nesiliţi de nimeni – ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune:

Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă

– şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar:

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?

De asemenea, canonul 45, care spune:

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească ”.

Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Justin Pârvu

1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Între Alte Imperii…

Abcesul de fixaţie

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece…

(Eminescu, ms 2257 fila 37)

De câteva sute bune de ani, noi românii am izbutit să supravieţuim între cele trei imperii ale vremilor care nu erau la rându-le, mai niciodată, sub cârma noastră.

Mereu veneau şi plecau prin „principate” ba turcul, ba rusul, ba austriacul, de făceau „legile” lor „noi”, chipurile… nouă, dar împotriva celor pământeşti.

Aveam astfel printre noi puhoaie pestriţe, revărsate peste cei dintre noi „cu nas subţire” – aveam ba mehterbaşale cu ceaprazuri, ba moscali scapeţi biciuind la regulamentele lor „organice”, ba valsuri fleandură din chezaro-crăime, să ne tot „alegem” între băşcălie, huzur sau Gemütlichkeituieli.

Nu erau nici ele, tutelele streine, ceva nou sub soare. De mult înainte Valahia gemea turcită, Moldova „se scăpa de mult bine” iar Ardealul… ardea. Noi mergeam fiecare cum puteam. Mergeam cu Dumnezeu înainte !

Inima în Dumnezeu, iar gândul la ţară… Zece mii de ani de istorie, cu arcul carpatic în suflete ca o coardă oţelită, şi cu vitejie cât cuprinde ! Astfel veneau toate puhoaiele, luau ce puteau, apoi fiind val, ca valul treceau. Scara timpului nostru neavând comună măsură cu acelea ale migratorilor, Domnul dădea să ne păstrăm locul.

Azi însă sunt alte imperii, din care văd mai limpede două :

Unul e cel dinlăuntru. Acesta a fost vârât cu sila, cu viclenie, prin televizoare, prin tăvălugul dolarilor, prin licori ademenitoare. Ca un cancer, acest imperiu dinăuntru ne sufocă ţesăturile fireşti ale trupului neamului, ne fură sufletele, ne scade fertilitatea. Cu acesta e greu de luptat, dar nu imposibil, deoarece fiecare suntem şi altceva decât trup.

Cellalt este cel „lumesc” – imperiul mondial. Ca o menghină ce se strânge dinafară, el striveşte trupul neamurilor, le fură pământul, cu tot ce se află în măruntaiele lui. Ciudat, chiar atât de ascuns cum se dă, mare sau rotund, acesta din urmă ia forme geografice foarte limpezi, chiar de sunt încă peticite…

Acest imperiu mondial a ajuns acum, tot din trei părţi, să ne ceară pământ şi apă. Dinspre turcime se aude cântul mierlei, în câmpia însângerată în care a fost oprită semiluna de către armata mică dar întreagă a ortodoxiei. Dinspre stepe se aude cum vine vuiet de vânt de dincolo de Nistru. Iar de la apus, unde nu mai sunt austrieci, ci ungurime, se vântură armele sunătoare ale băneturilor, cu care se cumpără Ardealul.

Cum trupul sfârtecat al Serbiei a ajuns abcesul de fixaţie al scursurilor purulente din lumea celor laşi de pretutindeni, tot astfel carnea vecină se poate un timp păstra neinfectată.

„Conducerea” noului „stat” de pe Câmpia Mierlei, care e, chipurile, „independent”, e la fel de ilegală ca secesiunea. Nu e nici un drept între neamuri care s-o accepte. Este o mafie ca toate celelalte, acum implantată în Metohia, unde erau odinioară mănăstiri ortodoxe. Nu e nici măcar o burghezie compreadoră, la fel de vândută ca tot ceea ce vinde.

E mafie. Thaci este cumnatul celui mai renumit traficant de carne vie pentru Occident, prin filierele helvete. Statul naţional mafiot este astfel ultima făcătură a „statului” zis „modern” rebranded ca „liber” sau „independent”, doar ca să vândă tot ce se mai poate (minereuri, patrimoniu, terenuri, droguri, carne vie) fără stinghereli din partea popoarelor locului. Irak, Afganistan sau „Kosova” sunt doar primele exemple ale „noii ordini” a imperiului mondial.

Victimele uneltelilor sunt la fel de pierdute – de exemplu, acum, albanezii suferă la fel ca sârbii. Dar tehnica aceasta de supravieţuire este o medicină slabă. Doar uneltitorii se risipesc prin iluzia „echilibrului” bazat pe Realpolitik.

Românii au trăit întotdeauna printre catastrofe, iar nu prin catastrofe. Un neam generos ? Poate ! Poate mai degrab’ pentru că pe vremuri românii trăgeau rădăcini direct din cer, iar strămoşii făceau un fel de gură de rai din locul lor terestru. Dar din dar…

În fine, pentru cine mai avea o iluzie despre ce ni se pregăteşte, iat-o pe Sara Flounders scriind Washington gets a new colony in the Balkans :

In evaluating the recent “declaration of independence” by Kosovo, a province of Serbia, and its immediate recognition as a state by the U.S., Germany, Britain and France, it is important to know three things :

First, Kosovo is not gaining independence or even minimal self-government. It will be run by an appointed High Representative and bodies appointed by the U.S., European Union and NATO. An old-style colonial viceroy and imperialist administrators will have control over foreign and domestic policy. U.S. imperialism has merely consolidated its direct control of a totally dependent colony in the heart of the Balkans.

Second, Washington’s immediate recognition of Kosovo confirms once again that U.S. imperialism will break any and every treaty or international agreement it has ever signed, including agreements it drafted and imposed by force and violence on others.

The recognition of Kosovo is in direct violation of such law—specifically U.N. Security Council Resolution 1244, which the leaders of Yugoslavia were forced to sign to end the 78 days of NATO bombing of their country in 1999. Even this imposed agreement affirmed the “commitment of all Member States to the sovereignty and territorial integrity” of Serbia, a republic of Yugoslavia.

This week’s illegal recognition of Kosovo was condemned by Serbia, Russia, China and Spain.

Thirdly, U.S. imperialist domination does not benefit the occupied people. Kosovo after nine years of direct NATO military occupation has a staggering 60 percent unemployment rate. It has become a center of the international drug trade and of prostitution rings in Europe.

The once humming mines, mills, smelters, refining centers and railroads of this small resource-rich industrial area all sit silent. The resources of Kosovo under NATO occupation were forcibly privatized and sold to giant Western multinational corporations. Now almost the only employment is working for the U.S./NATO army of occupation or U.N. agencies.

The only major construction in Kosovo is of Camp Bondsteel, the largest U.S. base built in Europe in a generation. Halliburton, of course, got the contract. Camp Bondsteel guards the strategic oil and transportation lines of the entire region.

Over 250,000 Serbian, Romani and other nationalities have been driven out of this Serbian province since it came under U.S./NATO control. Almost a quarter of the Albanian population has been forced to leave in order to find work…

Sara ştie ce scrie. A fost acolo. A primit în cap bombele americanilor în 1999. E directoarea unui organism (International Action Center ) care a documentat preferinţele NATO pentru atacarea civililor sârbi, cei care au suferit cel mai mult din „politica” americanilor. De ce scriu de americani ? Ei sunt doar jandarmii orbi ai şchiopilor ce i-au încălecat deja, de-i prăvălesc acum cu totul şi pe ei…

Dar atât despre unelteli. Grija noastră să fie să ne rugăm de-adevărat, nu să dezlegăm ce nu-i de dezlegat. Eminescu a scris limpede că ne iubeşte pentru că nici prin cap nu ne trece ce unelteli se fac pe socoteala noastră…

Luciditatea Smereniei

Lumea crede doar ce aude din presă… quia turpe, quia indignum
Vrem oare chiar totul quia absurdum est?

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Ioanichie are mereu vie nu doar atât de distincta luciditate a smereniei. Sfinţia sa are har. Ca părintele Ioanichie, noi ne rugăm să fim în Duhul, apoi să nu credem decât în Adevăr. Părintele Ioanichie duce cu el ruga noastră. Dumnezeu să-l ierte!

"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu"

„Când Îşi Urmează Destinul, Au Apărarea Lui Dumnezeu…”
„Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Arsenia Boca spunea că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

„Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pâna şi jertfa Sa pe Cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare.”

„Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevazută.”

„Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe Cruce.”

„Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

„Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simplă valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbatici întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei ?”

„Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.”

„Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.”

„Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu !.”

"Dar Prin Ce Veţi Trece Voi…"

„Este o vreme de pustiire a neamului”
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu spune despre neamul nostru:

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

” Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. (Părintele arhimandrit Iustin Pârvu) ”

Părintele arhimandrit Iustin Pârvu continuă :

” Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic în a invinge iadul.”

” Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva.”

” S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară.”

” E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni ? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului…”

Dar tot părintele arhimandrit Iustin Pârvu trage concluzia, iar aceasta trebuie ascultată :

Ce este Dreptul?

Cam tot ceea ce mai este (sau mai curând era) gramatica română?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Article 19 of the UN Human Rights Charter explicitly states:

„Everyone has the right to freedom of opinion and expression; this right includes freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers.”

Aceasta mi-aduce aminte:
Dreptul nu este ceva ce se acordă, ci tocmai ceea ce nimeni nu-ţi poate lua!

Tot ce se aude prin presă despre drepturi rămâne doar retoric. Nu există în realitate nimic similar cu a „cere dreptul”. Această vociferare, clamare, folosită azi atât de des, inclusiv în urâtul cuvânt anglo-saxon claiming este un fals în acte publice. Chiar Diogene spunea Macedonului „nu-mi lua ce nu-mi poţi da!”. Există o modă rea, un Zeitgeist pocit, ba chiar o invitaţie zilnică a necuratului in actul de a ne „cere” drepturile. Aceste uneltiri nu pot persista fără acea retorică falsă a „progresului”, a „evoluţiei” sau a „diversităţii” mincinoase, care distrug ţesătura corpului social sau aceea mai fină a istoriei unui neam.

Dar nici o dezinformare nu poate sta în vre-o cumpănă oarecare cu demnitatea suverană a umanului, care nu are nici o măsură comună cu justiţia, ci cu Creatorul. Dreptul este. E drept a fi astfel! A „cere” dreptul transformă omul liber, suveran în mod natural pentru că aduce slavă unui singur Stăpân, în lacheu la fals stăpân. Veghea la hotară cere a nu lăsa dreptul suveran să decadă în negoţ cosmopolitan. Demnitatea umană este o minune pe care doar Domnul a creat-o! Doar Domnul nostru, Mântuitorul Hristos ne-a redat-o la Înviere! Iar numai Sfântul Duh poate veghea asupra demnei noastre origini dinainte de cădere.

Prea Fericitul Teoctist a Plecat la Domnul!

Ieri, ziua 30, luna lui Cuptor, anul Domnului nostru Iisus Hristos 2007
Dumnezeu să-l ierte!

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Azi, 31 iulie, la sicriul Prea Fericirii Sale.

Prea Fericitul Teoctist cu Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Olteniei

Părintele Patriarh, un om din neam, de la rădăcinile sale cele mai bune, a plecat la Domnul. La moartea Patriarhului, Biserica aflată dintr-o dată fără întâistătător, plânge. Dar stă iar tare împreună, pentru că temelia sa e neamul românesc, a cărui nădejde estre mereu Învierea.

Cronicarul scria odinioară: Nasc şi la Muldova omini. Prea Fericirea sa a trăit în partea cea înaltă a firii noastre, de la răsăritul căreia, din partea Botoşanilor, se trage. A fost un mare întâistătător.

Dumnezeu să-l ierte!

(by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org)

Apa Isvorului

Ce face apei de isvor lumina lină ?
Un pic de sfinţenie terapeutică…

Numelui păcii mele

εἰρήνα (Delphi, ~400 î. Hr.)
εἰράνα (Delphi, mai târziu)
εἰρήνη (eirênê)

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aţi privit odată, bine de tot, adâncul apei de isvor ? Este parcă mai aproape decât suprafaţa… Şi totuşi, încercând cu mâna, ceea ce devine acum, prin setea noastră de a pipăi, fundul apei, ne apare iar mai departe decât oglinda ei. Astfel de paradox pentru ochii noştri cei leneşi este cu mult mai frecvent decât ne-au lăsat să pricepem toate simţurile noastre.

Limpezimea cu totul cristalină a isvorului ne apare ireală. Ne apare, şi nu este, doar pentru că nu vrem să pricepem decât ceea ce percepem… Această pricepere se petrece însă atât de minunat încât adâncul, pe care ar trebui să-l aflăm în străfund, ni se arată totuşi mult mai aproape decât credeam că este când încercam să-l pipăim. Eu cred că adâncul iese la iveală mai aproape decât faţa apei, cea care tremură mai repede, pentru ca noi să ne putem gândi în pace la cele veşnice…

Tot astfel, azi, privind în ochii ei atât de limpezi (fără să-i văd decât cu adâncul sufletului) am înţeles un strop de apă neîncepută : există o structură a lumii care desfiinţează distanţele şi timpii. E o structură blândă, învăluitoare şi discret luminoasă… Uneori iese din fiinţe tot atât pe cât intră în ele. Ea leagă fiinţele dragi între ele, şi printre ele cu înaltul văzduhului. Ea trece de oglinzi şi poate prin săgeata ei chiar şi văz Duhul. Ea e continuă, ca o ţesătură de preţ străvezie, dar prea fină pentru a putea fi pipăită. În această structură totul este continuitate admirabilă. Totul este prezenţă discretă şi atotcuprinzătoare.

Şi legănat în răceala ei atât de plăcută, care mă încălzea cu fiecare strop de apă din isvorul ei, m-am mai gândit, azi : Duhul lucrează această minune. Miracolul continuă în orice clipă. Şi o ţine cât vrei, până ce-ţi umple viaţa toată. Duhul o face tainică şi minunată. Cu totul, ţesătura aceasta ce te îmbracă dacă o primeşti, este de o frumuseţe de-a dreptul firească. Este “ţesătura ontologică”.

Materia devine minunată şi ea, dacă este antrenată firesc întru Domnul. Aspectul tehnic al acestui antrenament se poate numi, dacă vrem să-i zicem matematiceşte, privire cardinală. Enumerarea darurilor materiei astfel pricepute este cardinală, pentru că iese din ordinea greoaie a lumii în care doar oamenii fac regulile. Trăirea în această materie transformată ontologic devine cu totul adevărată. Cu adevărat este minunat să simţi cu ochii şi să pipăi mângăind cu privirea. Este adevărat. Deci cum se face?

Se făcea – aşa de limpede scrie orice descriere pertinentă a realităţii, cum este de pildă liturghia cosmică a basmului – se făcea deci, că tot gândul biruitor în orice clipă era cristalizator ! Oricine primeşte Duhul pregătit, îl poate împărtăşi cu aproapele. Aşa se făcea ţesătura tainei. Ontologic, este vorba de ţesătura realului, adică adevărul. Structural, este vorba de viaţă. Operaţional, am numit calea. Duhul ne mântuie, pentru că într-un chip care nu se poate povesti, este toate cele trei Feţe împreună. Semănând după trup cu noi, Mântuitorul ne aduce, pentru noi, Duh sfânt, ducându-ne pe fiecare, cât cerem, către Tatăl.

Cu materia cea mai grea ţesută fin în taină, totul participă la ea. Lumea este “sădită cu minuni” prin orice strop de lumină lină care cade peste noi sau se întinde prin împărtăşirea noastră. “ Moaşa ” cea pricepută ale cărei mâini aproape că mângâie ţesătura vieţii, moaşa rugăciunii noastre deci, ajută tot greul materiei noastre să fie tors. Apa vie din basm este chiar stropul scurs din această mână feremecată a moaşei. Apa neîncepută este apa în care orice gând bun lucrează ca o sămânţă de cristalizare. Iar viclenia necuratului este în a împinge sfeştania înspre nimicurile vrăjii. Căci unde ne putem vindeca oare prin ceva în care nu este Dumnezeu?

Năvodul vicleanului nu este pentru peştii Domnului. Orice gând care nu luptă să rămână în apă vie strică şi îngreuiază lumea prin păcat. Tu fii sămânţa cristalului celui mai limpede, şi e destul. De puterea apei neîncepute toţi vor să se împărtăşească – de la mincinoasele ospeţe gnostice, până la babele căpăţânoase, trecând prin fiecare dintre noi. Tu fii sâmbure de lumină, tare ca piatra, iute ca săgeata, dar spontan şi nu greoi, şi vei vedea mereu adâncul înaintea oglinzilor.

Adevărul este al bisericii dreptcredincioşilor, pentru că biserica este una prin lucrare dumnezeiască, iar nu omenească – cea prin politicească lucrătură. Calea este a familiei, pentru că numai întreita dragoste a aproapelui – cea a soţiei, cea a soţului şi cea a copiilor – iubeşte frumos pe Hristos. Viaţa este de la rădăcină întru neamul tău, deci cum să-L câştigi pe Hristos fără să-ţi câştigi, sau măcar să nu-ţi sminteşti aproapele, chiar atunci când te sapă ca în lumea românească de azi, doar doar va da de apă?

Lumea reală este, iată, una de minunată taină. În lumea cea adevărată, tot ce se petrece este fără distanţe şi fără garduri. Ïn această lume adevărată, tot ceea ce numim cu ochii noştri coborâtori “ minune ” este de fapt şi de drept doar o structură continuă. Nu minunea este excepţională, ci doar recunoaşterea ei. Această structură este străvezie, dar nu se poate împărtăşi oricum, şi desigur niciodată prin altă forţă decât aceea a apei vii a rugii. Nici agheasma nu se face fără rugă multă!

Lumea nu ţine nici o clipă fără această minune de fiecare clipă a prezenţei continue a Duhului. Cine ia parte la ea, acela trăieşte. Cine se împărtăşeşte din ea şi se face ca ea, acela nu mai moare. Iar cine o construieşte în orice moment, fie şi numai prin lupta gândului în războiul cel nevăzut, acela face şi merită pacea. Numele meu al păcii, care la Pitagora însemna în chip enigmatic „trei” (cf. Theol. Ar. v. I, 16), atestat încă de la pelasgi în forma cea mai veche εἰρήνα, este cum se vede apa din adâncuri a isvorului. Ori făcătorii de pace, “aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” ( Mt 5, 9 )

Publicat tot azi în Cazania, în 9 iulie : Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina) din Sicilia, Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din Creta, Sfinţilor Mucenici Andrei şi Prov, care prin foc s-au săvârşit, pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch, pomenirea icoanei Maicii Domnului Panachrana din Cipru. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Firul cel mai adânc al povestirii reale

Un narator al sufletului ortodox

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Vasile Voiculescu, Integrala Prozei Literare ( Exemplar legat ) Dr Vasile Voiculescu, Bucureşti, Anastasia, 1999.
Rugul Aprins a ars în multe suflete. Dar doctorul Voiculescu s-a îndurat mai poetic, mai plin sau mai mult de arderea lor. El a descris în focul rugului ceva greu de prins, echilibrul nostru cel mai puternic – acela întemeiat pe adâncul smereniei. Literatura poetului Voiculescu este narativitatea sufletului, poezia isvoarelor iar mai apoi, în toate, descrierea făpturilor reale. Este deci vorba despre toate cele uitate de sensibilitatea lumii mileniului trei d. Hr. Prin torentul lor curat, prin adâncurile dezvelite discret, apoi chiar prin frigul lor dulce, demn, gata de vindecare, doctorul Voiculescu este maestrul absolut.
Vasile Voiculescu este deci naratorul absolut al contactului profunzimilor din sufletul românilor dintotdeauna, de peste tot în lume. El nu are pereche, chiar în literatura atât de bogată a atâtor seculi din poezia neamului românesc. Ce poate fi spus în sens critic? Nu mare lucru : Problema firii poetice este desigur hipersensibilitatea. Nu oricine poate citi pe Vasile Voiculescu, deoarece fără armonia reverberantă a sentimentelor originii noastre, cititorul nepregătit ar face mai bine să se întoarcă la paginile din capul listei Google (Nu ar suna mai bine la noi Gâgă-lul ?). În firea autorului nostru dinspre părţile Buzăului nu avem însă nici generalitatea anonimă a doctorului, nici vreun descensus ad inferos categoric, ci chiar incursiunea continuă, indispensabilă, definitorie a fiecăruia spre temelii.

1. Drumul celui ce se vindecă pe sine însuşi
Doctorul cel bun, acela care face din doftoriceli oglinzi, iar din oglinzi leacuri, s-a ajutat mai întâi pe sine. A luat astfel în piept unul din chipurile delicate al adâncului, acela încă inegalabil de frumos, acela care este mereu gata de aflat în fiecare dintre noi. A pus apoi loc de Duh în tot orizontul dacic – locul acela tainic, ca o lună rotundă, unde a fost îngropat (dar din care eu nevrednicul am plecat acum aproape douăzeci de ani, chiar dacă tot el m-a urmat neclintit în toate visele mele, noapte de noapte). Iar la urmă, poetul nostru chiar pe sine s-a dat.

Poetul Voiculescu, poet chiar în nuvele, s-a pus serios, din prima copilărie, la lucru. Adolescent, a scris despre ireductibilul uman din fiecare fire. Bărbat în toată puterea mai apoi, poetul doctor Voiculescu a purces la strunirea sufletului său imens prin smerenia alegerii sale (doar aparent pur estetice) deoarece a dorit adâncirea scrisului său în chip „literar”. În fine, spre apusul drumului său lumesc, rezultatul hiperbolic al discernământului alegerii sale a devenit limpede pentru oricine, mai cu seamă în Rugul Aprins.

2. Îmbărbătarea poporului
Ce bine se ştia carte la noi, odinioară ! Scriitori tineri, ca medicul Voiculescu cel de la treizeci de ani, îşi făceau loc chiar duminicile la amiază. Ei lucrau bine şi cu rost zdravăn prin almanahuri, unde publicau mult, dar mereu din începutul câte unui gând curat. Câteva reviste rare, vre-o “ Dumineca poporului ”, primeau această fabuloasă Petrecere (23 august 1915, p. 3 – cf. p. 675 în Voiculescu).

Ce bine erau urmate gândurile bune! Iată, în săptămâna de după, câte un răsad frumos de gând ziditor răsărind, înfiorat, ca acel citat din faimosul, smeritul şi talentatul poet persan Saâdi. Sufistul povestise la rându-i de regele Nuşrivan, care-şi plătea, se ştie, până şi firişoarele de sare, ca să nu le ia cumva cu japca, deoarece :

Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, oştenii lui au să puie mii de găini în frigare… ”.

Iată, în palmele poetului, lacrimile curate ale gândului frumos. Iată deci Cazania !

Aici, în instituirea gândurilor citite duminicile, după Liturghie, nu e vorba doar de eticul sau esteticul gândului. Aici e chiar Duhul ! E Duhul, primit cu frică, dar şi cu dragoste. E Duhul întreg ! Apoi Duhul trecut odihnitor, curat, bine primit, cu bucurie şi cu vieţi îmbunătăţite. Ce frumos sunt încheiate zalele săptămânii când o începem mereu plecând uşori de la Liturghie, ca să le purtăm mai departe, spre Duminica aceea care vine.

Iar Zahei, între toate poeziile lui Vasile Voiculescu ? Doamne, ce roman fabulos!

3. Personajul principal
Personajul omniprezent al romanului Zahei Orbul, pe lângă vreun episodic Panteră, Boieru sau vreo frumoasă şi ochioasă Calliopi, cea cu fragi şi sub frăguţa ţâţei, la fel ca personajul principal din toată opera narativă a lui Vasile Voiculescu este doar acela colectiv – e sfatul. Acesta este indispensabil.

Nu e însă vorba de corul antic. Nu e liota negustorilor, gospodarilor, milogilor, prizonierilor, jandarmilor, sau săracilor, cu toată prostia lor presupusă (doar în domeniul alegaţiei superficiale, externe, şi episodice a ciocoiului). Este vorba de cu totul altceva, subtil dar omniprezent.

Personajul grav, adânc, şi incoruptibil al lui Voiculescu este acela al „lumii românilor”. Este vreun cioban frumos, vreun grec firoscos, vreun muntean păduchios, vreun jidov tânguind după botez, vreun lupar mirosind parcă a usturoi lycantropic, vreun ultim berevoi, vreo nevastă, vreun scălâmb, vreun copil cu milă hrânind un câine ciobănesc, apoi, de ce nu, chiar de Ciobănilă. Vasile Voiculescu se îndură sombru, regal, de fiecare.

Nu este aici însă vre-un „tipic” homeric, cum iar s-a observat în eposuri mirosind a făcătură, ca în diverse variante de iliade, cicluri „nostoi„-ce, nostalgice, sau diverse variante de odisee – unde doar inesteticul este atipic. Nu este aici vre-un personaj rotund, folcloric, sadovenian. Nu e nici vre-un reprezentant regresiv al conservatorismului poporanist sau al curentului “ progresist ” semănătorist.

Este vorba la Vasile Voiculescu de-a dreptul de firul firii noastre comune, de lumina adâncului, aceea din care se trage isvorul sufletului.

4. Materia narativă
Ecoul cel mai din adânc al tuturor mişcărilor secrete, dar indispensabile, ale firii românului e un vuiet ce se simte în orice pagină. Este vorba la Voiculescu de tot frumosul tainic din descrierea prea plinului Duhului. Dar ce este el de fapt ?

Este istoricul curgerii secrete a sevei din miezul vaselor de liber şi de lemn ale trunchiului românesc cel mai profund. Este vorba de întinderea deasă a rădăcinilor, unde etnicul sau culturalul se topesc în voia Domnului care începe sau încheie neamuri întregi. Este, pe sub aripa Duhului, zvon învolburat de ape. Este povestea fâlfâirilor şi îngrăşării frunzişului întreg. Este narativitatea firii, identitatea creeată prin urcare. Este scara către rădăcinile cele mai drepte, acelea din cer, (acelea de orhidee, cum ar fi spus părintele Virgil Gheorghiu) ale omenescului românesc.

5. Vocabularul poetic
Vocabularul lui Vasile Voiculescu este tainic la rândul lui. Cuvintele cele mai rare, izbind prin putere discretă, dar numai pe cel pregătit, ies din orizont. Ca privirea unui brad în poieni dezvelite ochiului nostru dintr-o dată, acelea se împletesc, ca la George Murnu, cu toate cuvintele codrului, poienii, luncii, câmpului sau râmnicelor.

6. Ierarhia conceptelor
Acele concepte imposibil de verbalizat, dar omniprezente în orizontul dacic, au formă la poet. E un lucru inexplicabil, cu totul admirabil. Într-adevăr, Vasile Voiculescu scrie direct în ”lingua franca” a tuturor muntenilor „electrici” ai orizontului dacic. Râmnicele, dulci sau sărate, adăpostesc cu toatele, cum am aflat, mici biserici ortodoxe de piatră sau din lemn, ascunse de păduri. Lumea noastră este aceea bogată, cosmopolită, meritocratică, foarte variată, întru totul secretă, dar mereu durabilă, inconfondabil românească peste tot. Este limba vlăhiilor. Este limba pricepută de „kjelatorii” timoceni, de călătorii vlahi voscopoleni ce au scăpat în masă la Viana, de limba vlăhiilor tesalice ale Sărunei, a celor aromâne ale Pindului sau meglenoromânilor, de calendarele bisericilor dintr-un lemn, mobile, ale moldovenilor fugind la răsărit, dincolo de inima Ucrainei, până la cele „Wallachei-ice”, în vlăhia cea mai apuseană a Tatrei, dincolo de Viana.

Ierarhia cuvintelor romanului este bogată, variată, dar nestrămutată, pentru că ea rămâne înscrisă mereu în cuminţenia smerită a pământului.

Îngenunchierile narative sunt la rândul lor perfect percepute mereu, şi ajung a fi profund respectate de cititor, deoarce sunt împletite, împărtăşite chiar, cu acelea ale scriitorului.

7. Drama
Drama lui Zahei este absolută, pentru că termenii poveştii sale sunt fundamentali. Sunt termenii naraţiunii sufleteşti. Câtă gingăşie se află în naraţiunea faptului real – acela mai adânc, mai greu de pipăit, dar singurul adevărat, al sufletului ! Proza doctorului Voiculescu este literatura singurei bogăţii reale, aceea care se dă.

Când mă gândesc că primii veniţi iau pe Zahei drept pretext pentru “primul stindard literar” al “luptei minorităţilor sexuale” …

Cum stau lucrurile aici ? Neamul meu întreg a fost recent ponosit de vorbele unei pocitanii râioase şi striduloase. Pocitania era strigătoare dinafară, tot aşa cum neamul meu era odinioară prost numit de către proprii săi ciocoi. Cu toatele s-au strâns să ne pocească pe noi cu atributul de înapoiat, chipurile pentru că am fi “prea conservatori dinlăuntru”. Ca sârbii, am fost prilej de hulă pentru că n-am acceptat să zicem că violul era chipurile consensual. Halal astfel de trebi ale ministerelor afacerilor dinafară… Dar nici cu celelalte nu mi-e ruşine! Nu e prost numit căpitanul judeţului! Cronicarul muntean nu clătea nici el gura când rostea despre bietul domnitor Mihnea Turcitul, care şi „pe dinafară era pom înflorit, dar pe dinlăuntru lac împuţit”.

Păi cum să nu fie aşa dacă se hrăneşte direct din pământul cel mai gras pe dinafară, iar pe dinlăuntru doar din cutiile cu esenţe slabe ale progresului…

Nu visez ! Iată, iau chiar acum ziarele toate din ţară şi nu-mi vine să cred ce departe am ajuns, de pe marginile de prăpastie pe care eram, mergând mereu „tot înainte”… ! Cu ochelarii de cal ai corectitudinii, la plăcinte, înainte… Direct, poate, dar sigur de loc drept. Direct, poate, dar nu de-a dreptul. Ci pidosnic. Progres cu rectul, recte.

8. Natura globalismului despre cultura românismului
Cred astfel că dacă ne uităm mai bine, cultura română s-a dus de-acuma de tot la Domnul. A plecat dintre noi pe nesimţite, ca să nu ne ruşineze prea tare. Furişată delicat printre rânduri, undeva între Devenirea întru Fiinţă şi Cultura Duhului, cultura română ne-a lăsat în pace.

Dacă tot nu mai punem azi sămânţă printre oasele care ne-au îngrăşat glia, atunci ce poate oare să ne mai crească mâine din glie ?

La institute rău numite am văzut de curând toate politichiile imaginabile, sau chiar tratate despre cuhniile regilor Spaniei, dar prea puţin, şi o spun cu toată răspunderea, mult prea puţin Duh ! Şi n-am văzut de loc îngrijire pentru brazdele, e drept, groase, cu care treceam odinioară prin câmpul strămoşesc. Noroc cu talpa ţării, cu minisatele Sfântului Andrei, că sub ele mai este pământ ca să-l cultivăm, măcar de dragul atributului specific al neamului, pe mai departe. Tare mi-e teamă că românesc mai este azi după numele său cutare institut, dară nu locul instituit. Degeaba scria Neculcea iară, că uite, să nu-l dăm, fiind el frământat de-a dreptul cu oasele străbunilor.

Locul instituirilor de azi în orizontul dacic nu mai e, din păcatele noastre, al nostru ! E doar al celor care nu mai trebuie discriminaţi, chiar cu preţul incriminării tuturora ! Ne-a rămas astfel doar locul instituirii legii strămoşeşti. Acesta e locul de unde nu ne mai poate goni de fel nimeni. Căci unde mai putem fi goniţi unde nu este Dumnezeu ?

Zahei, prin urmare, mi se pare a fi parabola neamului românesc.

9. Cheia romanului
Cheia romanului este delicată, şi anume aşezarea, chiar a motivului tangenţial al spurcatei dragoste de ocnaş, în rândul cuviinţei, câtă mai este. Ori dacă neamul o suferă şi pe aceea, arată medicul Voiculescu prin Zahei, atunci măcar n-o face lege.

Căci neamul se îndură de toate. Dar nu este împietrit în îndurarea lui, ci viu. Pustiit, dar puternic, neamul trăieşte pentru că nu încetează să caute lumina, chiar când cară pe umeri mortăciunea care îi era odinioară lampă. Într-adevăr, cu “ elitele ” ocnei, pe care vedantinii sau arhaizanţii le numiseră kalpa negustoriei de suflete, în toate am ajuns ca orbii conduşi de şchiopi.

Zahei este orbul născut falnic, pierdut jalnic, smerit din când în gând, dar un uriaş îndurat, şi răbdător, mereu în căutarea luminii. Destinul lui este soţietatea, care ar putea fi tălmăcită şi prin harul aducerii puterii duhovniceşti între soţi. Căci soţietatea nu este o alcătuire de falşi soţi, ci putere duhovnicească trecută în cuviinţă. Ori mai orice poate fi azi cuviinţă, cu regimul decăzut al pogorămintelor, sau măcar cu frăţească înţelegere, dacă harul este împărtăşit. Dar consacrarea zguduie. Nu putem forţa pe nimeni, atunci când nu ne forţăm pe noi, singuri ! Zahei, chiar orb, nu poate fi siluit, şi mai mult, ruşinează pe cei care încearcă să-l spurce, făcându-i vineţi de tot.

Cu atât mai puţin putem forţa legea, firea, sau soţietatea. Iniţierea şi legitimarea unui act, fie el acela dintre cele mai vitale, sunt limpezi, iar nu făcături improvizate. Caricatura dosniciei poate fi tolerată, căci cine sunt eu să judec, dar nu poate fi făcută lege. Individul poate rămâne viu atât timp cât păstrează, participând la har, sfinţenia întregirii. Neamul nu este însă făcut de indivizi, ci de Domnul. Iar unicitatea fiecăruia dintre noi participă la întreg doar atât timp cât urmează întregirii. Partea nu e întreg fără Cel ce ne face parte din Întreg.

10. Ursita neamului
Ursita neamului românesc este depănată, aproape toarsă, direct din inima poetului. Ireductibilul uman (care el însuşi nu-i uman) nu poate fi de loc atins – coagulat prin aparate sau măcar inventariat prin numere ordinale în loc de cele cardinale. Lobocoagularea prefrontală, ecou al ispitelor lui Zahei orbul, nu ţine nici ea loc de pacificator, fie ea chirurgicală ori numai medicamentoasă. Lumea nu poate fi despărţită de ceea ce i-a intrat în nume, şi este lumina lină pe care o simţim până şi în cea mai îndepărtată tulburare. Societatea singură n-a educat niciodată vreun individ, iar bolile societăţii nu cad niciodată împreună cu vindecările individului.

Într-adevăr, ireductibilul uman este incompresibil, deşi imposibil de palpat, chiar sub greutatea de mortăciune a piramidei sociale întoarse pe dos de imperii. În corolar, nefiind programabil, ireductibilul uman nu poate fi controlat, oricâte cicluri anistorice de hybris pierde singur-măritul său presupus conducător.

11. Soarta povestirii reale a neamului românesc
În concluzie, prin aceste teoreme, la fel ca părintele Gheorghiu, doctorul Voiculescu scrie mai tare decât orice Kafka sau chiar vreun nou Orwell.

Ce mai rămâne neamului când nu mai este neam ?

După ce a luptat mii de ani, sacrificând pe cei mai buni dintre ai săi, prin tăierea capului celui ce dădea, iar nu a celui ce primea pe Hristos, neamul ne lasă ?

Nu cred. Este în el o transcendenţă, şi o judecată, care nu e suma părţilor, un ireductibil al soţilor, între care nu se poate pune nici chiar duhovnicul, chiar dacă, sau tocmai pentru că acolo este unul Dumnezeu. Dacă poate să renunţe fără luptă la neatârnarea sa perfect suverană, şi atemporală, ba chiar tradiţională, atunci desigur că face, ca azi, războaie desfrânate, cele purtate curveşte, doar pentru alţii. Dar neamul românesc nu uită. Iartă mereu, uneori chiar fără voia lui, întocmai ca Zahei, ceea ce ne apare ca un semn de Duh în puterea lui lumească, dar nu uită. Când rămâne printre şerpi călcaţi în picioare, Akka sua, acasă, neamul românesc rămâne de tot, până la Judecată, în casa Domnului. Astfel se petrece şi Zahei, întors tainic de unde plecase. Zahei se duce acasă nu spre apele care l-au legănat din pruncie, în Dunărea vindecătoare, ci trecând mai sus de mlaştini, prin desiş, tocmai în bisericuţa dărăpănată, dar din piatră, ascunsă în munţi.

12. Reîntregirea
Să nu ne mire atunci că cel mai vechi înţeles al rădăcinii lui medeo, verbul fondator al celui care cârpeşte, pe lângă Cel ce vindecă, este acela aflat şi în bade, şi în numele fecioarei perfecte. Mede, sau bede, tradus de la rădăcină direct din Vechea Europă este acest cuvânt prea frumos ca să fie uitat, căci însemnează întregire. Cel care ni l-a dat înapoi pe Zahei orbul de unde plecase dintre noi, doctorul Voiculescu, este astfel ultimul scriitor al neamului românesc care întorcându-ne blând dar cu nădejde din numărul în care ne-a bine plăcut să cădem, ne mai aduce înapoi la Nume.

ISBN : 9739374042, BOBE-2743-REFS-0001, RANK : (not published by Amazon for this masterpiece), 700 pages, Unique Edition.

Gonirea Harului : Consensul Căderii

Din avantajele sistemului constituţional

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Când consensul nostru politic, social (dar mai ales economic) trece prin abandonul individual al libertăţii, ne semnăm singuri pactul cu necuratul, sau direct, căderea. Când gonim harul, oare de ce mai cercetăm ştirile, şi aşa fabricate în manufacturile virtualizării noastre prin „globalizare”? Când nu căutăm Duh în lume, mai este aceasta, oare, o lume?

Negative. Nope. Nil. Nada. Niet ! Când gonim harul, suntem goi printre ciulini. Harul singur ne îmbrăca, pe vremea când ne sfiam de goliciune. Iar acum, când mărăcinii, scaieţii şi urzicile lumii puiesc din voia noastră, tocmai acum ne aflăm în treabă zvârlind cămeşile noastre frumoase, înflorite, ca armuri dulci ale cuviinţei, într-o orgie, sau mai degrabă urgie de uitare.

Aici mai sus am pus patru minute de documentar despre CFR-ul american, care este drumul de fier al resbelului, neruşinarea conceptului de contra-putere, groapa comună a presei libere, şi cleştele de plumb cu care suntem traşi de nas spre prăpastie, cu neamurile noastre, dar mai ales cu visele noastre cu tot. Dragii mei, fără har nu e lume! Mântuirea nu poate fi fără purtarea crucii în această lume, fără căutarea Duhului, fără iubirea aproapelui!

Un Pic de Ateism "ştiinţific"

Despre motivaţia politică a ateismului

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Orice neam este cu mult mai uşor de dominat dacă acelui neam i se taie rădăcinile, astfel ca fiii lui să cadă singuri de la Nume la număr. Trista realitate istorică a căderii noastre este aceea că firul conducător al istoriei europene a ultimilor trei sute de ani se poate rezuma prin distrugerea ideii naţionale.

Ori neamurile nu sunt făcute, cum făcătură e toată pseudorealitatea fariseică autoidolatră, ci neamurile sunt create, cum suntem noi oamenii. Cea mai adâncă rădăcină a individualităţii oamenilor, propriul uman, specificul nostru este credinţa. Neamurile sunt deci individualizarea colectivităţii de la rădăcinile ei, părţile întregi ale comuniunii reale, aceea a credinţei. Neamurile nefiind create de oameni, nu pot fi anihilate de oameni, care pot cel mult să se distrugă individual prin păcat, mergând fiecare la moarte irevocabilă în loc de Înviere. Programul anti-neamuri este de aceea o iluzie fariseică. Această eroare, iluzie, sau fals intelectual au fost însă in nuce tot programul fariseic.

În cadrul istoric al revoluţiilor moderne, care au început cu cea franceză şi au culminat cu cea bolşevică (continuând cu cea „neoconservatoare”, „globalistă” sau „mondialistă”), mişcarea ateistă (mai precis cea antihristică, apoi cea anticreştină) au constituit fondul sau esenţa tuturor schimbărilor „revoluţionare”, mecanismul „progresului” sau filozofia „modernităţii”.

Nu contează în pseudoanalizele fariseice ale sistemului de valori ale minciunii organizate nici datele istorice nici nimic altceva decât minciuna per se. Nu a contat în nici o astfel de analiză faptul că „progresul” nu duce nicăieri sau faptul că sute de milioane de crime de stat, democidul, foametea, prigoana, au fost calea acestuia.

Cum se perpetua minciuna ? Ca odinioară „progresistul” comunist bine etichetat de propagandist, erai, în globalism, pe mai departe, sau mai pe scurt, bine văzut, dacă „te dădeai modern„, ciocoi, relativizant, „democrat”, adhocrat, corporacrat, cleptocrat, etc.

De la Templul Raţiunii în care a fost transformată catedrala Nôtre Dame din Paris, până la distrugerea şi desacrarea zecilor de mii de lăcaşe de cult din Rusia după 1918 şi „ereziile ecumeniste”, mersul anti-creştin al istoriei europene a fost dirijat de motivaţia politică a programului secular şi secularizant care poate fi numit „anti-neamuri”.

Programul acesta este formalizat în modul cea mai limpede încă de la manifestul lui Adam Weishaupt, primul profesor ateu de drept canonic din istorie, membru activ şi „cadru” internaţionalist avant la lettre din societatea Iluminaţilor bavarezi, o „masonerie din interiorul masoneriei”. Ateistul cu program, Adam Weishaupt, este un iezuit răspopit, devenit satanist, luciferian şi nomen odiosum. Programul său a devenit „ateismul ştiinţific” al „ideologiei progresului”.

Este vorba de o doctrină ridicată la demnitatea de revelaţie a tergo. Promovată imediat, insistent, apoi adânc penetrant în societatea europeană prin sistemul de organizare al casei Amschel, ea a aflat un corp social nepregătit, naiv apoi chiar bine copt prin agitatori de meserie. Programul ateist şi-a ales un simbol satanic, pentagrama, drept „scut roşu”, şi şi-a însuşit apoi hexagrama apoi chiar numele „patronimic” corespunzător. Această impostură intelectuală a devenit în mod fals, fraudulos, apoi nespus de scandalos, tiparul ori programul cu care au fost otrăvite minţile crude ale copiilor în toate statele „lagărului socialist”.

Cea mai limpede dovadă a repetării istoriei este că ideea de libertate religioasă a fost vânturată contra sistemului socialist când acesta era planificat să cadă, dar reprimată în 96% din mediile oficiale ale oficinelor „mondialiste” imediat ce zidul Berlinului a căzut. Acum pentru un zid căzut, trei altele s-au ridicat.

Motivaţiile unui agnostic contra ateismului
Ciudat, agnosticismul nu poate face din îndoială o armă antifideistă. Agnosticismul nu poate motiva ateismul. Toată frauda intelectuală a ateismului este demontată prin aceste fapte simple, repetate în istoria intelectuală a ultimelor două mii de ani :

O respingere a Creatorului duce la cultul egolatru al derizoriului propriu. Mai mult : Ateistul crede şi el, „dar crede că nu crede” cum scria Vasile Voiculescu, doctorul scriitor din Rugul Aprins. „Religiile ateiste” contemporane au fost prezise apoi bine descrise de Mircea Eliade. În rezumat, nu există societate umană, istorică, preistorică ori anistorică, în nici un timp cunoscut – fie şi cea virtual-post-modernă – care să nu fie religioasă. Acest fapt a fost remarcat la vremea lui chiar de Cicero.

În privinţa monoteismului, respingerea lui Dumnezeu presupune în prealabil referirea la Dumnezeu, deci recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, deoarece nu poţi respinge ceea ce nu este. Acest fapt logic – remarcat încă de Anselm din Canterbury – constituie faimosul argument ontologic (credo ut intelligam).

Dumnezeu este ens realissimum deoarece nu există nici un nivel (fizic ori imaginat) al realului care să i se poată suprapune. Kurt Goedel, autorul celei mai cuprinzătoare teoreme a incompletitudinii oricărui sistem formal, inclusiv a celor logice (celebrul paradox al lui Goedel) a aflat o demonstraţie excepţională a existenţei lui Dumnezeu. Nu a publicat-o însă, din teama de a nu fi „taxat” drept credincios. Ce jalnic cerc vicios tocmai la cel care sărise de nevoie în cel virtuos ! Petre Ţuţea a observat, admirabil, că intelectul este neputiincios atunci când pretinde a crea adevărul. Adevărul poate fi recunoscut, dar nu creat sau demonstrat. El există. Doar minciuna se inventează. Adevărul, spune limpede, tăios de limpede marele filosof român, nu se poate inventa. Dacă adevărul nu este revelat, atunci el nu există.

Desigur, nu se poate subordona credinţa unei demonstraţii logice. Iar adevărul nu se poate substitui nici unui sistem particular de criterii ale sale. Acesta este veritas secundum fidem a medievalilor, „iar eu nu admit decât Pistis” scria inegalatul Petre Ţuţea. Credinţa este libertatea, singura, prima, şi ultima, deoarce nici Dumnezeu Creatorul nu o impune.

Ateismul este în concluzie caracteristica pseudo-culturală a căderii, expresia ultimă şi forma acută a decăderii individului redus de la nume la număr, care vine de nicăieri şi nu se îndreaptă nicăieri.

O pogorâre la iad

Carte gravă, minunat gândită!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Vindecarea cere milă. Nu concurs de tăietori de lemne cu joagărul comunal. Discernământul smereniei, oare ce-are de-a face cu „mai mult, mai repede, mai bine, mai ieftin” ? După ce este singurul care n-a uitat nici în scris de sufletele din „cazul” Tanacu, părintele ierodiacon Savatie Baştovoi scrie încă o carte minunată. Citirea ei m-a lăsat „mască”. Mi s-a făcut ruşine de zelul cu care mă numesc singur creştin, dar nu voiesc să ştiu – tocmai eu, păcătosul – de bietul aproapele meu de aici din noroi. Aproapele meu are nevoie în căderea lui dezastruoasă pentru societate, de măcar un pic de omenie pentru el. Mi s-a făcut ruşine citind, pentru că am văzut cum mirosul buburos al căderii este amestecat de-a dreptul cu dezinteresul meu vinovat pentru oricine e în drum spre noroi. Noi n-avem păcate mari sau mici, avem doar păcate de care plângem, ca să ni le spălăm, ori păcate de care nu vrem să ne spălăm. În toate cazurile Mântuitorul nu vrea moartea păcătosului. Există nădejde în cazurile cele mai disperate iar Părinţii n-au încetat nici o clipă să ne facă să gustăm minunea vie a iertării.

Ierodiacon Savatie Baştovoi, O pogorâre la iad – Despre perversiuni şi păcate în general. Apare cu binecuvântarea Prea Sfinţitului DORIMEDONT, episcop de Edineţ şi Briceni, Coperta : Păstorul cel bun (Catacombele lui Domiţian), ISBN 973-8215-74-9, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, 108 pagini, BOBE-5279-REFS-0001. ( Cuprins : Două scrisori în apărarea homosexualilor, Despre pornografie, poluţii şi monahism, Despre inocenţa pierdută a sărutului, Ruşinea de dinaintea spovedaniei, De ce căderile sunt, uneori, şi bune ) : O carte gravă, scurtă, minunat gândită, perfect scrisă, întru totul unică în cultura noastră ortodoxă.

Nu putem lăsa nici cel mai mic loc, măcar de coadă, păcatului. Dar căderea aproapelui este căderea mea. Crezându-se un intrus sau fiind deznădăjduit, „bubosul” de aproape – întocmai ca mine păcătosul, şi mai urdurosul de bârnele putrede din ochii mei – suferă întocmai ca mine. Oricât s-ar crede el de unic, este doar omenesc în cădere. Iar eu iar l-am confundat, în zelul meu cel prost, pe păcătosul cel bubos cu păcatul cel urât mirositor. Am uitat că în noroi mai sunt, oricât de jos vor să intre, chiar jalnicii mei fraţi. Mâine pot fi eu în cădere dacă nu fac azi nimic!

Cred de asemeni că societatea le dă azi tot mai mult homosexualilor, le dă drepturi de minoritate, acum chiar dictate tuturor. Folosindu-se de ei, asta mai ales după ce le-a dat ghionturi, stigmate apoi i-a pus la izolare în ghetto-uri, societatea „civilă” îi pune în primele rânduri. Când scopurile de stricare a brumei de societate astfel „civilizată” care ne mai rămâne într-un neam ortodox, vor fi atinse, sunt sigur de altfel că manipulatorii guvernului mondial iar vor arunca primii cu pietrele în homosexuali. În toate cazurile uitarea omeniei e generală. Am decăzut de la nume la număr.

Părintele Savatie argumentează strălucit cazul homosexualilor ca oameni. El, care L-a văzut pe Hristos, nu aruncă pietre. El constată doar, cu vederea inimii, cu vederea cea adevărată, discriminantă doar prin smerenie, că ne mai trebuie smerenie. El arată hidra multiformă a păcatului, cu întinderile ei mereu mai perfide, cu multe capete pe care le vezi tăiate dintr-un loc doar ca să crească în altul… Mereu alte capete buburoase, ca orice crengi putrede, mustind în răul mucegaiului până ce la urmă, cu mintea noastră, ne amintim în fine de rădăcină.

Părintele Arsenie Papacioc zicea chiar, în întâmpinarea hulei prea maniheistă a unuia sau altuia dintre cei care i se plângea, căutând un pic de zidire, „păi, măi copii, oare ce ne-am face fără necurat ?”. Marele duhovnic român – un sfânt ca Arsenie Boca, ne avertiza că „Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.” Iar părintele Iustin afla în chiar căderea noastră, când uităm de neamul ortodox, iconomia aceasta :

„Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic in a invinge iadul. ”

Părinţii, prin îmbunătăţirea vieţii lor, doar au strivit păcatul în orice formă ispitea, ca pe orice aspidă. Nimeni dintre cei care au scris, spre slava Domnului, şi cu toată ura pe care o aveau pentru păcat – cu care se luptă mereu chiar pentru noi – ei bine, chiar nimeni nu a ridicat piatra ca să cu dea cu ea în păcătos. De ce între timp să fiu eu acela care ar face acest gest tragic ? Dacă părintele Savatie nu se simte înjosit zicând „Eu însă mă socotesc suficient de întinat pentru a nu suferi nici o pierdere de pe urma contactului cu aceşti oameni, mai ales oameni” ca să se coboare să ajute orice suflete chinuite, atunci ce să zic eu, unul din numărul celor care ne „dăm mari”, ori facem pe vindecătorii ? Gemând de locul în care a ajuns lumea, dar uitând că facem lumea chiar aşa cum este când nu ne mai atingem de ea, oare ce mai putem vindeca ?

Despre indignarea selectivă…

Sunt lacrimae rerum

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Dreptcredincioşii, în lume cu Hristos, ca trupul cu sufletul lui, nu sunt orbi sau insensibili la lume.

Noi nu suntem orbi, pentru că avem peste tot în lume un ax al ei, care este doar Iisus Hristos Mântuitorul, Domnul, Dumnezeul nostru. Chiar de abia de mai ajungem să ne mai gândim la El în lucrul cel nebunesc al zilelor…

Ca pe covorul fermecat al copilăriei, oricând ne ducem de lângă El, imediat ne cuprinde fuga, în momentul chiar când am părăsit Axul. Prin mersul nebun al lumii, dacă ne luăm la trântă cu ea, iar nu cu noi înşine, suntem iute pe margini, dintr-o zvârlitură cu care nu ne mai putem pune, oricât de viteji am mai fi. De aceea ne trebuia a ne lupta doar cu păcatele noastre. Altfel, cum chiar pe covor ne ducem la vale, apoi cum, darămite, în prăpastia din lumea cea nebună…

Deci să nu mai stăm de loc în lume? Păi nebună o fi ea, dar e a noastră ! Am vrut-o astfel – fără Dumnezeu ! Am vrut-o făcută după poruncile ne-dumnezeieşti. Am vrut-o doar după nebuniile trecătoare ale tuturor celor omeneşti. Apoi astfel am făcut-o chiar noi ! Acum, de suntem singuri, căci este exclusiv sub răspunderea cea mai grea – tocmai aceea a celor care nu mai o au – ne mai mirăm… Oare nu noi am făcut-o astfel? Cu monstruozitatea aceasta a noastră, oare nu noi am făcut-o astfel ?

De ce să ne mai plângem deci când mergem mereu afară din Biserică pentru toate cele ale traiului ? Păi cu gândul acesta al nostru am lăsat lumea să se usuce! Noi, care abia ne mai plângem păcatele noastre ! Iar cu acelea atât de mari, oare cu ce ochi mai avem de plâns lumea toată ? Nu suntem noi de tot nebuni sau cu inimă împietrită ? Azi, când am ajuns de abia ne mai putem plânge pe noi înşine – nu „de milă” ci de păcate – mai suntem oare vrednici de mirare? Cerem iertare, dar cerem iertare fiind pradă unei rotative compresoare mereu tot mai apăsătoare, până la desensitivare. Pe această foaie sufletească produsă cu metode post-postmoderne de rotative compresoare se poate scrie orice minciună !

De aceea traficul cel mai pervers al dezinformării masive este acela al sentimentelor.

Suntem mereu gata să cedăm unui martelaj mediatic subliminal. De loc subtil, dar eficace, acest martelaj care nu mai e umbros, a ajuns a fi măsura exactă a decăderii noastre colective din demnitatea de oameni liberi: Emotivitatea noastră sătulă, uscată prin neîncredere, însetată prin lipsă de nădejde, prăfuită prin dragoste deturnată, de-abia dacă mai are a izbucni ici sau colo, întrucâtva mai de-adevărat, câte un pic, dar aiurea. Chiar aceste izbucuri sunt repertoriate de magiştrii din întuneric ai discursului public, pentru a fi canalizate spre interese mereu noi, mereu obscure – de obicei nimic altceva decât miasmele grele ale unor mlaştini înşelătoare.

Dintre tot mai rarii scriitori lucizi, care n-au încetat să privească lumea cu omenie, John Pilger este cel mai distins. Un australian care a priceput încă din timpul războiului din Vietnam ce se petrece în lume, un regizor care nu s-a oprit de fel să rostească adevărul, acest bătrân sincer cu scrisul curat, nu încetează să ne minuneze. Ca mergători la biserică, avem încă un exemplu de la o fire smerită, prin aceasta plină de un discernământ tainic, mereu delicat, care ne face de râs fumurile acelui balcanism gras, afumat, din care ne plăcea a da lecţii tuturora !

Iran May be the Greatest Crisis of Modern Times
by John Pilger

April 13, 2007
Copyright © 2007 John Pilger

The Israeli journalist Amira Hass describes the moment her mother, Hannah, was marched from a cattle train to the Nazi concentration camp at Bergen-Belsen. „They were sick and some were dying,” she says. „Then my mother saw these German women looking at the prisoners, just looking. This image became very formative in my upbringing, this despicable ‘looking from the side’.”

It is time we in Britain and other Western countries stopped looking from the side. We are being led towards perhaps the most serious crisis in modern history as the Bush-Cheney-Blair „long war” edges closer to Iran for no reason other than that nation’s independence from rapacious America. The safe delivery of the 15 British sailors into the hands of Rupert Murdoch and his rivals (with tales of their „ordeal” almost certainly authored by the Ministry of Defense – until it got the wind up) is both a farce and a distraction. The Bush administration, in secret connivance with Blair, has spent four years preparing for „Operation Iranian Freedom.” Forty-five cruise missiles are primed to strike. According to Russia’s leading strategic thinker General Leonid Ivashov: „Nuclear facilities will be secondary targets… at least 20 such facilities need to be destroyed. Combat nuclear weapons may be used. This will result in the radioactive contamination of all the Iranian territory, and beyond.”

One million Iraqis fill the streets of Najaf demanding that Bush and Blair get out of their homeland – that is the real news: not our nabbed sailor-spies, nor the political danse macabre of the pretenders to Blair’s Duce delusions. Whether it is treasurer Gordon Brown, the paymaster of the Iraq bloodbath, or John Reid, who sent British troops to pointless deaths in Afghanistan, or any of the others who sat through cabinet meetings knowing that Blair and his acolytes were lying through their teeth, only mutual distrust separates them now. They knew about Blair’s plotting with Bush. They knew about the fake 45-minute „warning.” They knew about the fitting up of Iran as the next „enemy.”

Declared Brown to the Daily Mail: „The days of Britain having to apologize for its colonial history are over. We should celebrate much of our past rather than apologize for it.” In Late Victorian Holocausts, the historian Mike Davis documents that as many as 21 million Indians died unnecessarily in famines criminally imposed by British colonial policies. Moreover, since the formal demise of that glorious imperium, declassified files make it clear that British governments have borne „significant responsibility” for the direct or indirect deaths of between 8.6 million and 13.5 million people throughout the world from military interventions and at the hands of regimes strongly supported by Britain. The historian Mark Curtis calls these victims „unpeople.” Rejoice! said Margaret Thatcher. Celebrate! says Brown. Spot the difference.

Brown is no different from Hillary Clinton, John Edwards and the other warmongering Democrats he admires and who support an unprovoked attack on Iran and the subjugation of the Middle East to „our interests” – and Israel’s, of course. Nothing has changed since the US and Britain destroyed Iran’s democratic government in 1953 and installed Reza Shah Pahlavi, whose regime had „the highest rate of death penalties in the world, no valid system of civilian courts and a history of torture” that was „beyond belief” (Amnesty).

Look behind the one-way moral screen and you will distinguish the Blairite elite by its loathing of the humane principles that mark a real democracy. They used to be discreet about this, but no more. Two examples spring to mind. In 2004, Blair used the secretive „royal prerogative” to overturn a high court judgment that had restored the very principle of human rights set out in Magna Carta to the people of the Chagos Islands, a British colony in the Indian Ocean. There was no debate. As ruthless as any dictator, Blair dealt his coup de grâce with the lawless expulsion of the islanders from their homeland, now a US military base, from which Bush has bombed Iraq and Afghanistan and will bomb Iran.

In the second example, only the degree of suffering is different. Last October, the Lancet published research by Johns Hopkins University in the US and al-Mustansiriya University in Baghdad which calculated that 655,000 Iraqis had died as a direct result of the Anglo-American invasion. Downing Street officials derided the study as „flawed.” They were lying. They knew that the chief scientific adviser to the Ministry of Defense, Sir Roy Anderson, had backed the survey, describing its methods as „robust” and „close to best practice,” and other government officials had secretly approved the „tried and tested way of measuring mortality in conflict zones.” The figure for Iraqi deaths is now estimated at close to a million – carnage equivalent to that caused by the Anglo-American economic siege of Iraq in the 1990s, which produced the deaths of half a million infants under the age of five, verified by Unicef. That, too, was dismissed contemptuously by Blair.

„This Labour government, which includes Gordon Brown as much as it does Tony Blair,” wrote Richard Horton, editor of the Lancet, „is party to a war crime of monstrous proportions. Yet our political consensus prevents any judicial or civil society response. Britain is paralyzed by its own indifference.”

Such is the scale of the crime and of our „looking from the side.” According to the Observer of 8 April, the voters’ „damning verdict” on the Blair regime is expressed by a majority who have „lost faith” in their government. No surprise there. Polls have long shown a widespread revulsion to Blair, demonstrated at the last general election, which produced the second lowest turnout since the franchise. No mention was made of the Observer’s own contribution to this national loss of faith. Once celebrated as a bastion of liberalism that stood against Anthony Eden’s lawless attack on Egypt in 1956, the new right-wing, lifestyle Observer enthusiastically backed Blair’s lawless attack on Iraq, having helped lay the ground with major articles falsely linking Iraq with the 9/11 attacks – claims now regarded even by the Pentagon as fake.

As hysteria is again fabricated, for Iraq, read Iran. According to the former US Treasury Secretary Paul O’Neill, the Bush cabal decided to attack Iraq on „day one” of Bush’s administration, long before 11 September 2001. The main reason was oil. O’Neill was shown a Pentagon document entitled „Foreign Suitors for Iraqi Oilfield Contracts,” which outlined the carve-up of Iraq’s oil wealth among the major Anglo-American companies. Under a law written by US and British officials, the Iraqi puppet regime is about to hand over the extraction of the largest concentration of oil on earth to Anglo-American companies.

Nothing like this piracy has happened before in the modern Middle East, where OPEC has ensured that oil business is conducted between states. Across the Shatt al-Arab waterway is another prize: Iran’s vast oilfields. Just as nonexistent weapons of mass destruction or facile concerns for democracy had nothing to do with the invasion of Iraq, so nonexistent nuclear weapons have nothing to do with the coming American onslaught on Iran. Unlike Israel and the United States, Iran has abided by the rules of the Nuclear Non-Proliferation Treaty, of which it was an original signatory, and has allowed routine inspections under its legal obligations. The International Atomic Energy Agency has never cited Iran for diverting its civilian program to military use. For the past three years, IAEA inspectors have said they have been allowed to „go anywhere.” The recent UN Security Council sanctions against Iran are the result of Washington’s bribery.

Until recently, the British were unaware that their government was one of the world’s most consistent abusers of human rights and backers of state terrorism. Few Britons knew that the Muslim Brotherhood, the forerunner of al-Qaeda, was sponsored by British intelligence as a means of systematically destroying secular Arab nationalism, or that MI6 recruited young British Muslims in the 1980s as part of a $4bn Anglo-American-backed jihad against the Soviet Union known as „Operation Cyclone.” In 2001, few Britons knew that 3,000 innocent Afghan civilians were bombed to death as revenge for the attacks of 11 September. No Afghans brought down the twin towers. Thanks to Bush and Blair, awareness in Britain and all over the world has risen as never before. When homegrown terrorists struck London in July 2005, few doubted that the attack on Iraq had provoked the atrocity and that the bombs which killed 52 Londoners were, in effect, Blair’s bombs.

In my experience, most people do not indulge the absurdity and cruelty of the „rules” of rampant power. They do not contort their morality and intellect to comply with double standards and the notion of approved evil, of worthy and unworthy victims. They would, if they knew, grieve for all the lives, families, careers, hopes and dreams destroyed by Blair and Bush. The sure evidence is the British public’s wholehearted response to the 2004 tsunami, shaming that of the government.

Certainly, they would agree wholeheartedly with Robert H. Jackson, chief of counsel for the United States at the Nuremberg trials of Nazi leaders at the end of the Second World War. „Crimes are crimes,” he said, „whether the United States does them or whether Germany does them, and we are not prepared to lay down a rule of criminal conduct which we would not be willing to have invoked against us.”

As with Henry Kissinger and Donald Rumsfeld, who dare not travel to certain countries for fear of being prosecuted as war criminals, Blair as a private citizen may no longer be untouchable. On 20 March, Baltasar Garzón, the tenacious Spanish judge who pursued Augusto Pinochet, called for indictments against those responsible for „one of the most sordid and unjustifiable episodes in recent human history” – Iraq. Five days later, the chief prosecutor of the International Criminal Court, to which Britain is a signatory, said that Blair could one day face war-crimes charges.

These are critical changes in the way the sane world thinks – again, thanks to the Reich of Blair and Bush. However, we live in the most dangerous of times. On 6 April, Blair accused „elements of the Iranian regime” of „backing, financing, arming and supporting terrorism in Iraq.” He offered no evidence, and the Ministry of Defense has none. This is the same Goebbels-like refrain with which he and his coterie, Gordon Brown included, brought an epic bloodletting to Iraq. How long will the rest of us continue looking from the side?

Nu mai mult decât o zi, frate Ioane ! Privim drept înainte, John Pilger ! Nici cu ochelari de cal, nici orbi la lumina laterală, nici uitând de propria mea bârnă ! Indignarea doar pentru câteva din cele ce fac lacrimile lumii, iar nu pentru toate cele ale ei de plâns, este nu atât metanie, cât strigare din piepturi de animale…

Marele Filosof Român Ortodox Petre Ţuţea

Duhul este viu în acest bătrân minunat!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Se numea singur „Petre Ţuţea, românul”. Zicea:

Am apărat interesele ţării în mod eroic, nu diplomatic.
Prin iubire şi suferinţă
”.

Cine a făcut chiar numai o zi carceră, iar nu treisprezece ani, are o idee despre arta litotei la neamul românesc.

Eu vorbesc desigur despre neamul nostru, aşa cum este el, despre neamul românesc în veşnicie, acelaşi despre care nu se poate contesta pe de altă parte – cea bine văzută de Luca Ion Caragiale – că… „văz enorm şi simţ monstruos”.

De ce în veşnicie? De ce neamul românesc, un neam de navigatori ai uscatului, este, cum spune părintele Stăniloae, o realitate supra-istorică?

Păi încercaţi dvs. să faceţi altul, cu altă istorie, dacă ziceţi că nu-i transcendent el, cu istoria lui! Orice calcul arată că realitatea istorică a continuităţii sau a dăinuirii sale este nu numai improbabilă, dar imposibilă. Nu numai arhanghelul Mihail, sau Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, dar Cineva trebuie să-l apere, ca să fie aşa cum e.

Pe la noi se trece dinspre Asia spre Europa. Toţi au trecut pe la noi. Ori numai noi am rămas. Sunt exact aceleaşi motive simbolice perfecte de la ceramica pre-Cucuteni la cojoacele noastre, sau aceleaşi semne răvăşeşti, de la Glozel la Kosovska la plutaşii de la începutul secolului trecut.

Cine a iubit măcar o dată neamul românesc nu uită, nu poate renega, nu se poate schimba. Apoi nu se poate dezlipi de la orice spune Petre Ţuţea.

Un geniu, zice Miguel de Unamuno, este un neam individualizat… Petreceţi chiar numai cinci minute cu marele filosof ortodox Petre Ţuţea :

© Ortodox-TV

Citind un text din 1935 scris de marele nostru filosof, nu-mi vine a crede cât de greu ne scoatem noi, ceilalţi, solzii de pe ochi! Dar pe de altă parte sunt sigur că neamul meu nu va face niciodată jocul pe care altele îl fac, pentru că el este frământat altfel. Ori aluatul dospeşte numai după cum a fost frământat… Iar filosoful român, unul dintre cei mai mari ai lumii, se desprinde, ca Socrate, de cetate, tocmai pentru că este singurul care o mai apără… Textul este profetic.

Manifestul Revoluţiei Naţionale

de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) – Prefaţă

Rostul nostru


Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice : să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare eftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând dela particulari numai diferenţa de preţ, iar dela stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare : sa incaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de-un prim ajutor ca s’o ia din loc (instalări, (inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Troian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceia prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma dela Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.

Într’un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţârii şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca’n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine ? Pentru ce ? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi i unde le trebue lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. Deaceia se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. Deaceia ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. Deaceia suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s’a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebue dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebue să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Amin!

Eminescu pentru Veşnicie

Poetul Neamului Românesc

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Acest geniu, frumos ca un înger, şi talentat ca nimeni altul, se pare, nu credea în Domnul de fel. Aceasta nu l-a împiedicat să răspundă pentru noi la judecata de apoi a neamurilor.


Bădiţă Eminescu, dragul nostru, mergi pentru veşnicie înaintea noastră! Domnul să te aibă în paza Lui, că mult de tot ne faci bine.

Dumnezeu nu face deosebirile cum am crede noi, din criteriile noastre. Domnul vine printre noi, astfel ca noi să putem veni spre el. El face sacrificiul, ca noi să-L primim cu inima largă. Dintre cei necredincioşi, dacă astfel vrea Domnul, cei mai mulţi se vor mântui înaintea mea.

Dar, de fapt, cine sunt eu să judec ? Tâlharul era joi un tâlhar, atâta tot, iar Iuda un apostol. Vineri tâlharul era întâiul dintre noi plecat cu Domnul, iar Iuda un spânzurat. Tot astfel, Poetul, în loc să fie gonit din cetate, este mereu în fruntea ei.

Balaurul – Vestitorul Cel Străvechi din Colinde

Tribul lui Dan avea un şarpe cu pene ca steag…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Bun! Tribul lui Dan, cel mai de sus, sau primul venind în Ţara Sfântă dinspre Liban, avea un stindard „elenistic”. Atribut solar apoi unul de vestitor. E bine de cunoscut la început de an. Dar la fel mai aveau şi alţii…

Iată la cine mă gândesc : Cine a parcurs un pic blogoreea mea, a ghicit! Am adâncit mai departe studiul lui Abaris Hiperboreanul, dezvoltându-i contextul. Dar mai ales am început a pricepe câte ceva din colateralele istoriei acestui preot dac al soarelui. Un om al locului. Este deci vorba de cineva mai simplu, la suflet curat, cu ochi limpede – „Aplu”. Dar un om puternic, discret, vestit, care face peste tot mult bine, de parc-ar fi responsabil de întreaga Creaţie. Abaris pare a avea ardoarea monoteismului pur, pentru care sfântul Vasile cel Mare îl cita, Iamblich sau Porfirie îl admirau, iar printre greci multe laude avea ( Nota 177 ). Cine este prin urmare acest precursor care purifica prin ape ? Povestea e mare, deci, cum suntem la început de an, ţineţi-vă tare :

Herodot susţinea ( Istorii, 1,173, e drept, într-un ἅπαξ λεγόμενον) că lyci-enii sunt soly-moi. Sunt aceiaşi soly-moi pe care Tacit ( Istorii, 5.2, cf. Iosif Flaviu, Contra Apionem 1.172, Homer, Iliada, 6.179-186, Odiseea, 5.283, Pindar, Ode olimpice 13.86-90) îi recunoaşte drept fondatori ai Hyero-soly-mului, sfânta cetate a soarelui. Aceşti licieni, „popor al mării” – cunoscut de egipteni drept arcaşii lukka, fii ai lui Ares (citit pe dos Sera ) au un coif caracteristic cu pene (săgeţi luminoase circumcapilare) faimos şi printre alţi „troieni penaţi” cum sunt proto-ionienii şi carienii.

Fig. 1 : Ideile mereu proaspete ale lui Nicolae Densuşianu, geniu fără pereche prin intuiţiile trecutului real al neamului nostru. © Editura Carol Göbl, Minerva sau moştenitoarele lor.

Acesta este, in nuce, faimosul coif roman cu „peria” lui cu tot. El aminteşte de un cult vechi, necunoscut, trece în glifele de pe discul din Phaistos, face din proto-romanii dardani un popor al mării şi pune într-o lumină tare fastă cercetările istorice, nepropagandistice, critice, ale începuturilor omenirii adânc ori drept credincioase, care ne preocupă atâta.

Fig. 2 : Coif penat prototipic, caracteristic protoionian.

Sunt oare aceste podoabe capilare amintiri sau numai reprezentări ale faimoşilor bălauri ai începuturilor sau ai apelor primordiale, bălaurii, cei peste tot vestitori ? Până la Leviatan, să ne oprim un pic la acest paradoxal de necunoscut trecut roman. Iată, chiar în vremea târzie a împăratului Constantin, ce steaguri umpleau Roma la triumfurile sale :

(…) eumque post antegressos multiplices alios purpureis subtegminibus texti circumdedere dracones hastarum aureis gemmatisque summitatibus inligati, hiatu vasto perflabiles et ideo velut ira perciti sibilantes caudarumque volumina relinquentes in ventum. (Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum LIBER XVI Cap. X. 7)

Fig. 3 : Musei Capitolini, Roma. Photo : Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Astfel agitau deci stindardele romanii. Cum să nu includem oare aici misteriosul steag dacic, deja tricolor, cu cap roşu de „lup”, trup galben ca spicul, şi coada albastră ca un amurg pe munte, pe care, de mici copii, en clichée l-am pritocit atâta, spălăcit, că am uitat cât sunt de tainice vibraţiile sale ? Spun acestea deoarece este vorba mai ales de un cap prototipic luminos, cu păr de aur moale, ca în imaginile geniale ale lui Eminescu. Sau chiar ca şarpele strălucitor cu plete dalbe, faimosul Glykon ? Sau, oare, chiar în Glykon…

Fig. 4 : Nu este limpede cât de vechi e de fapt cultul alexandrin al lui Glykon. Dar e vestit, peste tot, mai ales la noi, un şărpe bălaur, vestitor pus de pază apelor curate. Iar Sfânta Cruce în apă, la Bobotează, alungă pe acest paznic, ca pe tot ce nu e limpede ori curat din Adevăr, pentru care nu există timp, ci numai veşnicie. © Muzeul de Arheologie din Constanţa.

Astfel, primenim totul prin apă, care era în paza bălaurului, care e simbolul vestitor al primenirii. Iar vestitorul este gonit chiar de primenire… La noi se zice că bălaurii ce umplu câmpurile, fiind izgoniţi din ape, sunt mâncaţi de lupi… Avem culorile. Avem luminile zilei celei noi din an, când soarele începe iar drumul spre înaltul cerului din miezul verii, până la drăgaicele sânziene. Avem mai apoi un fir mic, alb rozuliu, delicat, hermetic ca un mic bălaur avortat, un fir spre ape curate, cutremurător spălate. Sau chiar pe şarpele strălucitor cu plete dalbe, faimosul Glykon ? Sau, oare, chiar taina în Glykon?

(An)–G (e) –lykon ( ? )

De unde este acest An– ? Aici, pentru An-, nu citez pe Vennemann, ci urmez pe meticulosul Jacob Bryant (A New System, in six volumes, 3rd ed. London, 1807) :

Ain, An, En, for so it is at times expressed, signifies a fountain, and was prefixed to the names of many places which were situated near fountains, and were denominated from them. In Cana-an, near the fords of Jor-dan, were some celebrated waters; which, from their name, appear to have been, of old, sacred to the Sun.

The name of the place was [196] Æn-on, or the fountain of the Sun; the same to which people resorted to be baptized by John: not from an opinion that there was any sanctity in the waters; for that notion had been for ages obliterated; and the name was given by the Canaanite: but [197] John baptized in Ænon, near to Salem, because there was much water there: and they came, and were baptized.

Many places were styled An-ait, An-abor, An-abouria, An-athon, An-opus, An-orus. Some of these were so called from their situation; others from the worship there established. The Egyptians had many subordinate Deities, which they esteemed so many emanations, αποῤῥοιαι from their chief God; as we learn from Iamblichus, Psellus, and Porphyry.

These derivatives they called [198] fountains, and supposed them to be derived from the Sun; whom they looked upon as the source of all things. Hence they formed Ath-El and Ath-Ain, the [199] Athela and Athena of the Greeks. These were two titles appropriated to the same personage, Divine Wisdom; who was supposed to spring from the head of her father.

Wherever the Amonian religion was propagated, names of this sort will occur; being originally given from the mode of worship established [200]. Hence so many places styled An-thedon, An-themus, Ain-shemesh, and the like. The nymph Œn-one was, in reality, a fountain, Ain-On, in Phrygia; and sacred to the same Deity: and, agreeably to this, she is said to have been the daughter of the river [201] Cebrenus.

Ân-gerul este coborât din apele cerului. Îngerul este deci un trimis, un vestitor. Sunt vestitori mitici pentru toate neamurile. Chinezii de pildă au vestitor pe dragonul „celest”. Hic sunt dracones ! Pentru lumea de sub ceruri, oare, să fie vestitorul din colinde doar oglindirea, ca o mască de la Târpeşti, ca un hâtru din Vadul Izei, coborând în timp, a singurei Vestiri adevărate?

Fig. 5 : © 2007, necunoscut. Întâmpinarea Noului An, vestit din talăngi, zurgălăi, bice, corn ori buhai, ori doar foarte sugestiv prin dispunerea hâtră a „merelor” roşii de şăguit. Lerui-ler, da, Ler Împărat, Larii, Penaţii, Akka sua (acasă), florile de măr, măruţul mărgăritar, Vâscul Creationem, Undrea, pluguşorul, Steaua, Capra, Aho, Aho, Ianu, Ianua coelo, Ion Sânt Ion, Boboteaza, câte şi mai câte se mai aud încă şi la noi, când Soarele a stat, apoi a început iar a se ridica peste vârf de crengi aurite, în culmea bradului…

Dar să mă întorc la capetele roşii ca un măr ale lui Aplu (Abol, Apollo) Pythicul : Iulius Firmicus, acelaşi care coroborează toposul grecesc al tracilor tatuaţi „roşii ca soarele”, susţine chiar mai mult. Anume că :

din Tracia până în Tyr, trecând prin Creta…
…aceşti Dani, „fenicieni” au fost stăpânii.

Ei erau într-adevăr stăpânii absoluţi ai mărilor în timpul războiului Troiei.
Ei sigur nu sunt semiţi ci „canaaniţi” ai lui Tyras – fiul lui Iafet. Legătura dintre daci, frigieni şi lici–ieni, prin „lupi” şi Apollon Lyk–aios, e binecunoscută, fiind mai ales susţinută de Mircea Eliade. În fine, danezii consideră că Dan–ia lor primă, numită Dacia, este fondată de Dan cel dintâi, O–din, W-o-dan, rege mitic solar, care este un stăpân suprem, ca şi A-dan-ai.

Solimii, sau fiii soarelui, mergeau pe apele curate, solare, cum noi mergem pe uscat. Peste tot numeau apele „albe”, chiar sărate, sau sălcii, dar curate, într-un cuvânt purificatoare, ape „solare”, ca la Lisa, ca la Salem… Am zice ape sfinte, botezătoare. Pentru vastitatea topos-ului acesta de Bobotează se cuvine poate un drum ceva mai adânc. Ca de obicei, iată un ghid meticulos, strălucit, iată pe acel bine numit Bryant (op cit vol I) :

In short, from the Amonian terms, Al-As, came the Grecian ἁλος, ἁλας, ἁλς; as, from the same terms reversed (As-El), were formed the Latine Sal, Sol, and Salum. Wherever the Amonians found places with these natural or præternatural properties, they held them sacred, and founded their temples near them. [114] Sel-enousia, in Ionia, was upon a salt lake, sacred to Artemis. In Epirus was a city called Alesa, Elissa, and Lesa: and hard by were the Alesian plains; similar to the Elysian in Egypt: in these was produced a great quantity of fossil [115] salt.

There was an Alesia in Arcadia, and a mountain Alesium with a temple upon it. Here an antient personage, Æputus, was said to have been suffocated with salt water: in which history there is an allusion to the etymology of the name. It is true that Pausanias supposes it to have been called Alesia, from Rhea having wandered thither; [116] δια την αλην, ὡς φασι, καλουμενον την Ῥεας: but it was not αλη, but ἁλας, and ἁλος, sal; and the Deity, to whom that body was sacred, from whence the place was named. And this is certain from another tradition, which there prevailed: for it is said that in antient times there was an eruption of sea water in the temple: [117] Θαλασσης δε αναφαινεσθαι κυμα εν τῳ Ἱερῳ τουτῳ λογος εστιν αρχαιος.

Nor was this appellation confined to one particular sort of fountain, or water: but all waters, that had any uncommon property, were in like manner sacred to Elees, or Eesel. It was an antient title of Mithras and Osiris in the east, the same as [118] Sol, the Sun. From hence the priests of the Sun were called Soli and Solimi in Cilicia, Selli in Epirus, Salii at Rome, all originally priests of fire. As such they are described by Virgil:

Tum Salii ad cantus incensa altaria circum.

In like manner the Silaceni of the Babylonians were worshippers of the same Deity, and given to the rites of fire, which accompanied the worship of the Sun. The chief city of Silacena was Sile or Sele, where were eruptions of fire. Sele is the place or city of the Sun. Whenever therefore Sal, or Sel, or the same reversed, occur in the composition of any place’s name, we may be pretty certain that the place is remarkable either for its rites or situation, and attended with some of the circumstances [119] above-mentioned.

Many instances may be produced of those denominated from the quality of their waters. In the river [120] Silarus of Italy every thing became petrified. The river [121] Silias in India would suffer nothing to swim. The waters of the [122] Salassi in the Alps were of great use in refining gold. The fountain at [123] Selinus in Sicily was of a bitter saline taste. Of the salt lake near [124] Selinousia in Ionia I have spoken. The fountain Siloë at Jerusalem was in some degree [125] salt. Ovid mentions Sulmo, where he was born, as noted for its [126]cool waters: for cold streams were equally sacred to the Sun as those, which were of a contrary nature.

The fine waters at Ænon, where John baptized, were called [127] Salim.

The river Ales near Colophon ran through the grove of Apollo, and was esteemed the coldest stream in Ionia. [128]Αλης ποταμος ψυχροτατος των εν Ιωνιᾳ. In the country of the Alazonians was a bitter fountain, which ran into the [129] Hypanis. These terms were sometimes combined with the name of Ham; and expressed Ham-eles, and Ham-elas; contracted to Meles and Melas.

A river of this name watered the region of Pamphylia, and was noted for a most cold and pure [130] water. The Meles near Smyrna was equally admired. [131] Σμυρναιος δε ποταμος Μελης ὑδωρ εστι καλλιστον, και σπηλαιον επι ταις πηγαις. The Melas in Cappadocia was of a contrary quality. It ran through a hot, inflammable country, and formed many fiery pools. [132] Και ταυτα δ’ εστι τα ἑλη πανταχου πυριληπτα. In Pontus was Amasus, Amasia, Amasene, where the region abounded with hot waters: [133] Ὑπερκειται δε της των Αμασεων τα τε θερμα ὑδατα των Φαζημονειτων, ὑγιεινα σφοδρα.

It is wonderful, how far the Amonian religion and customs were carried in the first ages. The antient Germans, and Scandinavians, were led by the same principles; and founded their temples in situations of the same nature, as those were, which have been above described. Above all others they chose those places, where were any nitrous, or saline waters. [134] Maxime autem lucos (or lacus) sale gignendo fæcundos Cœlo propinquare, precesque mortalium nusquam propius audiri firmiter erant persuasi; pro ut exemplo Hermundurorum docet testis omni exceptione major [135] Tacitus.

Mai putem aminti As-gardul din mitologia goţilor în eterna reîntoarcere la apele axiale ale Euxinului… Bal-ta e lucie ca sărăcia, ca lacul pre-pontic cel atât de limpede lucios (lacus – lucos). Jacob Bryant are dreptate : Chiar Salem, pentru care am pune mâna în foc că e arabizat, este „doar” Melas, citit pe dos! Avraam streinul dijmuind Preotului etern al lui Dumnezeu cel prea Înalt. Pacea, de patru ori mai tare ca dreptatea, cum nu obosea să ne amintească părintele Arsenie. Era o vreme când sfântul soare era adorat peste tot cu ardoarea monoteistă a egiptenilor. Cu o caracteristică inversiune, scrisorile de pe tăbliţele de lut din Tell el Amarna scrise în limba aramaică de apus – akkadiană, afirmă că Amenhotep al IV-lea se numea, în akkadiană:

Nad ( Neb ) -Mu-Arya – „Strălucitul, solarul stăpân”

Fig. 6 : N-aith-e, pe care proto-ionienii au crezut a o descoperi pe Nil în sus este ai-theN, A-then-a pelasgica, aceea cu o crista penata de pasăre zeiască, măiastra atât de caracteristic luminoasă…

Fig. 7 : Musei Capitolini, Roma. Photo : Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Confirmând istoria culturală a acestui strălucit Nad, Dan sau poate „ban” Mu-Arya, Arya-Mu, care a făcut din „cultul monoteist” al soarelui şi din noul său nume, Akhen-a-ten, o revoluţie „culturală”…

Chiar şi primul împărat creştin, sfântul Constantin, fiul Împărătesei Elena, ambii isapostolos, au adus jertfă, până la botez, lui Sol Invictus. Jertfele erau de fapt pâgane, dar erau aduse „Sfântului soare”. Sol invictus , Soarele Dreptăţii, Soarele ce nu poate fi învins, a fost „tras” (prin priceperea sau chiar duhul primilor creştini, ori vre-un sfat tainic ai funcţionarilor imperiali după represiunile crunte ale lui Domiţian) către Sfântul Chip adorat al Mântuitorului. Sunt sigur acum, chiar Labarum-ul amintea de razele soarelui, prin dispunerea firească a Monogramei Mântuitorului Iisus Hristos. Este, desigur – pentru cei ce privesc adânc lumina – deoarece sol lucet omnibus – apropierea străvechii „lumini fecioare”, de Lumina Taborului, cea ne-creată, aceea a îndumnezeirii, aceeaşi care i-a speriat chiar pe apostolii ce L-au văzut, atunci pe munte.

Ce putem oare pricepe, ori numai reţine din toate aceste oglindiri sau numai „Speculaţiuni ?” Unde se întâlnesc apele adâncului cu soarele curat, cu trecutul mereu prezent, cu lumina, cu purificarea ?

Eu cred că toate lucrurile de căpetenie ale acestei lumi sunt legate între ele, aşa cum le-a lăsat Domnul. Sunt legate cu lumina de nedezlegat pe care o mai putem numi, după atâtea studii pelasgice, „cardinalitate”… Unirea sau legarea lor nu s-a făcut însă prin mistică ori guvern mondial, prin gnoză, Männerbünde ori prin viri eruditissimi. Legătura lor tainică este pe dinlăuntru, tot acolo pe unde stropim cu lacrimi, şi le vedem cu inima, după ce facem sfeştanie în case, – acolo unde-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos.

P. S. : Plec la Roma joi seara, pentru a controla acolo anumite detalii. Apoi, sperând sa vă aflu sănătoşi, cu dragoste pentru Domnul, abia aştept să mai atacăm iar, şi acest filon, nou ca o colindă, un pic mai în detaliu…

Sfintele Icoane

Un text frumos din Virgil Gheorghiu

by Virgil Gheorghiu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.

Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, „divino-umană”, în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă „Dumnezeu”, şi anêr, care înseamnă „om”.

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.

Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile – ca uleiul, cerneala şi culorile – realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică „nefăcută de mână omenească”, Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de ” Sfântul Chip „. În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.

Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că „cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele” (nota 3).

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească – chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.

E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.

Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.

Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ”De la 25ème heure à l’heure éternelle” : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)

Poetul lui Hristos şi al României

Marele Virgil Gheorghiu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Citesc primele zece titluri din cele patruzeci pe care le am din Virgil Gheorghiu, un autor admirabil. Sunt patru teme pe care le regăsesc la temelie:

1. Ferestrele cerului. Icoanele sunt descrise perfect. Pun azi pe site coperta, apoi toate cele recunoscute. Admirabil ! Voi pune aici textul (Virgil Gheorghiu, op. cit. pp. 20 sq)

2. Centrul-sus. De aceea nu poate fi găsit cu busola. Aiasta-i partida care nu-i nici la dreapta, nici la stânga, cea a adevărului.

3. Cum rezistă neamul românesc ? Ca orhideele, direct din cer. Direct, fără să mai moară. Idee de bază. Mai tare ca “ ebb and tide ” a lui Ghyka, sau mistica lui inhaerent montibus, care e doar istoric corectă.

4. Ortodoxie şi românism, apologia românească a Creştinismului ortodox, sine qua non.

Poetul lui Hristos şi al României
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ”De la 25ème heure à l’heure éternelle” : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.

Virgil Gheorghiu este poet adevărat: este poetul lui Hristos şi al României.

Scara Sfântului Ioan Scărarul

by ieromonahul Paisie
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Saint Jean Climaque dit : “ Nul n’entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s’il n’accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent  ”. Et dans l’office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ?  ”. Après la réponse du postulant, l’higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses  ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l’exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu’Il “ n’avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).

Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l’indépendance qui confère la richesse, ou au moins l’aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d’exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l’affirmation de son individualité, afin d’entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu  ”.

Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l’accent est mis sur la lutte, contre la passion d’acquérir ( pléonexia ), l’amour de l’argent ( philargyria ) et des choses.

La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d’acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d’avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l’argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l’on éprouve à s’en séparer, dans la peine que l’on ressent à en faire don.  Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l’échelle qui est consacré à l’amour de l’argent : “ Disons donc d’abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.

A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L’amour de l’argent est l’adoration des idoles.

” Puisque dans la vie de l’avare et du cupide, l’argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n’adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d’un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu’eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.

Ensuite, saint Jean dit que l’amour de l’argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine.  ”  Ces traits révèlent une manque de foi et d’espérance en Dieu, une inquiétude de l’homme face à un avenir qu’il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d’acquérir une multitude des biens matériels, d’assurer en quelques sortes cet avenir, l’homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d’attendre de Dieu tout secours. Mais, l’homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l’homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c’est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu’il s’agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l’homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”

Pour vaincre l’amour de l’argent et la passion d’acquérir, il faut que l’homme s’efforce de se contenter de ce qu’il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d’avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t’abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L’Apôtre indique par là même qu’une condition de la victoire sur l’avarice est l’acquisition d’une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ” 

La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l’importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l’office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ”  L’on peut d’ailleurs constater que plus il s’attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l’égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d’en haut méprise facilement celles d’en bas.  ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l’aide d’une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l’expérience et le goût de Dieu. ” 

Pour s’attacher aux biens spirituels il faut que l’homme prenne conscience qu’il existe une autre beauté, d’autres richesses supérieurs, qu’il n’y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n’est réellement possible, comme l’indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l’homme ne peut accéder que lorsqu’il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s’unit à Dieu par l’amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.

Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l’obéissance ignorent l’amour de l’argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.

Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l’égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l’abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”.  Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.

En revanche, le moine qui aime l’argent est étranger à l’acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l’apôtre “ si quelqu’un ne veut pas travailler, qu’il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j’ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ).  L’amour de l’argent et la passion d’acquérir trouble l’âme en permanence, la fait la proie d’une multitude des soucis, d’inquiétudes, des tourments, l’établit dans un état continuel de crainte, d’anxiété, d’angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l’avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n’existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l’ordure. ” En délivrant l’homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d’être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l’office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s’offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ” 

L’expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l’intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L’homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l’homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n’atteindra jamais à la prière pure. ”

La non-possession fortifie aussi l’humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l’humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l’exil volontaire et secret… la demande de l’aumône… Rien ne peut humilier l’âme autant que cet état de dénouement où l’on doit mendier sa subsistance : car c’est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l’élèvement. ”

Actualitatea lui Varlaam

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.

„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa… şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu… ”

( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )

Un Pic de Tăcere : Ultima Încercare de a Defini Cardinalitatea…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Am privit până acum lumea prin inspecţie şi un fel de superspecţie. Dar cum „devine cazul” în încheiere, şi pe sub pielea lucrurilor, într-o încercare de definiţie „de sus în jos” ?

Partea întreagă
Ei bine, cardinalitatea este proprietatea oricărei mulţimi de a se cuprinde ca parte. Această parte, orice parte, nu este doar o parte oarecare. Ci fiecare este, anume, una specială. Este vorba despre o parte care vizează în chip de loc izolat întregul.

Ea se numeşte tocmai „parte întreagă” – o denumire de loc contradictorie, deşi în mod vizibil circulară, ca orice paradox al rostirii, ca un mic preţ plătit pentru întregire.

Nu este astfel vorba aici despre vre-o independenţă axiomatică în definirea acestui tip… particular de parte. Nu este vorba despre o parte care să ne solicite un purism goedelian. Dar atât este de spus – dacă o parte este izolată, ea nu mai este decât parte, şi nu mai e parte întreagă.

Am spus doar atât, deoarece da, este vorba aici de o pars pro toto, adică de o logică multivalentă (sau a lui Hermes, cum a numit-o Constantin Noica). Cardinalul este o astfel de pars pro toto.

Ni se pare greu de perceput, dar pricepem : totul este legat cu totul, nu sunt realmente decât întregi, care au un soi de demnitate întregitoare. E vorba de cardinalite dearece doar ea iese din ordinea unei lumi… ordinare, aceea în care legile sunt doar ale oamenilor.

Dar de ce e nevoie de părţi în întregi?

Pentru că părţile însele se agregă vital într-o reţea perenă de sens. Aceasta este viaţă. Tot restul este uniformitate ordinară, decăderea de la nume la număr. Cum ne spunea avva matematician părintele Petroniu la Prodromu, varietatea este un chip reflectat al Dumnezeirii, care reflectă de tot atâtea ori pe Dumnezeu.

Cu limbajul sec al matematicii, este vorba despre o formidabilă capacitate, pe care nici fractală nici topologic kleiniană nu o mai putem numi : Părţile întregi formează pro toto o structură cu totul reală – aceea cardinală a lui Ens Realissimum. Pe limba strămoşească a ciobanilor de munte din care mă trag la rându-mi – un limbaj mult mai aproape de realitate decât orice compunere apuseană oricât de filosoficească, se poate spune direct : ruga este doar a inimii !!! Iar dacă nu o aduci în inimă, o pierzi !!! Crezul are sensul cel mai cardinal posibil !!!

Partea întreagă… Păi ori e parte, ori e întreg ?
Matematic, recte sec, recte nu prea tăios, cum scria părintele Stăniloae în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ar fi fost simplu de tot :

Cardinalitatea este o proprietate a infinitudinii în sens cantorian. Infinitudinile devin numerabile prin capacitatea lor uimitoare, contraintuitiv pricepută, dar limpede – aceea de cardinalitate (Georg Cantor). Apoi, dacă Universul însuşi cuprinde vectorii sau săgeţile timpului în mod simetric, cum credea Goedel, ca pe o teorie a dimensiunii oarecum invariantă în raport cu sensul, ei bine, atunci întrebarea „ori parte ori întreg” nu mai este chiar un paradox. Ea tolerează erori mari, ca aceea a confuziei dintre Creator şi creaţie…

Iată cum stau lucrurile :

Dacă tot ceea ce ni se pare abnorm – gigantica mantie cu care s-ar tot întinde universul de la Big Bang spre zeci şi sute de miliarde de ani lumină „distanţă” nu e decât simetria unei închideri kleiniene, către o granularitate fină şi foarte expansivă a particulelor „elementare”, atunci toate aceste „paralelisme” sunt de fapt doar acelaşi ax cardinal, care este balamaua reală a lumilor adevărate. Chiar prin eroare ajungem unde trebuie…

Am scris eroarea, pentru că lumea nu e „făcătura iezuită” a Big Bang-ului, în cosmogonia calpă a dezinformatorilor de profesie, ci aceea reală a Facerii.

Lumea are un Creator, fără de care nu există.

Balamalele din făptura cardinalităţii sunt astfel partea întreagă din întreg, şi întregul devine bine oglindit în fiecare parte. Cardinalitatea este actul proiecţiei vizibile a invizibilului, felul cum Domnul a lăsat lumii pe care a făcut–o o parte din dumnezeirea lui, în iubirea lui nesfârşită şi perfectă.

Balamalele lumii sunt, cu alte cuvinte, oglinda şi săgeată admirabilă „a lui Abaris”. Abaris acesta „Sirab” sau bar sirab, apare şi el acum, în lumina cea mai bună în care se poate îmbăia cineva : Astfel scria despre el sfântul Vasile cel Mare ca de un prooroc din miazănoapte, prea puţin cunoscut până azi. Eu cred că am avut în Basarabia un profet al venirii lui Hristos printre noi pentru a învinge moartea şi a răscumpăra păcatele noastre. Abaris a văzut înainte foarte departe, ca adevăraţii iudei, profeţii mari şi mici. Abaris, prin tot ce făcea, dovedea că numai păcatele sunt moartea. Dar a văzut el oare că Mântuitorul va purta pentru noi Crucea, care este Viaţă…

Cardinalitatea este în fine, totodată, doar un nume pentru încercarea pe care o fac de a pricepe ce nu se poate pricepe cu minte omenească. Până ce mintea nu coboară în rugăciune în inimă, nu suntem întregi spunea părintele Sofian. Dacă Adevărul, Calea şi Viaţa ar putea avea alt nume, s-ar şti. Ori scris este, doar prin Fiul ajungem la Tatăl.

Ei, pentru Tomii mei, dacă s-ar putea face măcar un soi de reprezentare, ca un triunghi, atunci l-am pune cu vârful spre Adevăr, şi lucrul acesta ar fi un lucru cardinal, ca în vremurile când oamenii nu decăzuseră atâta în necredinţă. Dar tot nu am face decât să numim altfel aşezarea noastră în rugăciune. Ruga în puterea Numelui se face ca să ţină lumea. Ruga este ca să unească pe cel ce se roagă şi pe Domnul. Ruga e direct aceea a inimii când nu e irosire prin ritualizare.

Acum, înainte de a tăcea în fine despre cardinalitate, am numit prin urmare ceva. Am spus cu un singur cuvânt întregul prin care isihia (sihăstria), pacea, şi legea din strămoşi cresc, în neîncetata rostire în jurul căreia creşte credinţa.

Poate că întru totul cel mai bine a numit-o sfântul părintele nostru Arsenie Boca :

Am decăzut, scrie marele nostru duhovnic, de la nume la număr.

Dragul meu părinte, dacă s-ar putea restitui printr-un pic de bunătate numele, atunci aceasta ar fi cardinalitatea.

Ploaia şi Vântul

Gânduri în seara de Rusalii
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Noi, pribegii prin această lume, doar ne înmulţim pe noi, iar Duhul Sfânt se coboară şi se înmulţeşte şi pe Sine, şi ne mai înmulţeşte şi pe noi. Duhul se simte, iar pe apostoli îi şi mişcă de-a binelea, cu totul. Iar noi nu prea ne simţim de fel. Cum facem noi ? Ne facem copii, şi facem copii. Chinezii au pentru facerea copiilor o denumire simbolică : „Ploaia şi vântul”. Ori vechimea denumirii acesteia, de loc simbolice sau sibiline, este o taină de multe ori milenară, în Duhul :

Facerea care mereu se repetă este o taină. Dar numai Învierea este o taină a tainelor.

Chinezii au crescut şi s-au înmulţit, ca ploaia şi vântul însele, şi prin tehnicile de „viaţă lungă” scrise de la Împăratul Galben încoace, tare la modă azi, şi tare dulci de altfel dar mai ales tare păcălitoare. Să fie oare această cale largă mântuirea noastră ? Sunt oare Taoismul, sau Tantra, comparabile măcar cu marea dulceaţă a vieţii veşnice ? Nu, căci ele sunt numai dulceţi ale vieţii lungi, care fac un pic „prea mult zgomot pentru câtă fericire pot aduce”, cum scria Panait Istrati.

Iată de ce văd astfel : Izgonirea din rai e o pedeapsă doar în sensul de paideusis, acela de învăţătură. Doar căderea noastră, nu pedeapsa este păcatul. Păcatul noi l-am făcut, şi Domnul nu s-a îndurat să ne lase să trăim altfel decât dumnezeieşte, astfel căzuţi cu păcatul nostru. De aceea Adam şi Eva au fost izgoniţi din locul numit dulceaţa raiului. De aceea Domnul a trimis pe Fiul său, ca să învingă moartea adusă de păcatul de moarte, să-l ia ca un muritor, pe Cruce, apoi să învieze.

Domnul nu a vrut să ne lase în păcat odată ce dulceaţa vieţii a fost înlocuită de şarpe cu o dulceaţă mincinoasă. Aceea părea a fi dulceaţa vieţii, pentru că părea a asculta de porunca Domnului „creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Dar nu era decât dulceaţa mincinoasă a mărului din care nu trebuia gustat pentru a a avea viaţă veşnică.

Dulcele mărului este gustat doar în Taina nunţii. Orice neam, de la începuturi pune sfinţenia naşterii la locul ei cel de sus. Să vedem, dar, ce se întâmpla înainte, când mântuirea celui căzut doar se prefigura. De fapt, chiar Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur.

Cum era reprezentat idolul Arameenilor, zeul furtunii...
Iată-i stela, erectă şi strălucitoare, epifanică, la fel ca tot ceea ce se numeşte în arameeană ( care este proto-semitică prin excelenţă, cu o identitate încă ne-furată ) Bet Eli, casa Domnului, aşa cum în cosmologia babiloniană „semiticul” Babyl este de fapt Bab Eli, poarta Domnului.

Nimeni nu poate ignora taina naşterii! Honni soit qui mal y pense. Chiar faptul că toate înjurăturile grele se referă la facere este o recunoaştere a sacralităţii – doar una întoarsă pe dos. Domnul s-a arătat la Betel ( Bet Eli ) care este piatra cea luminoasă din Luz ( Gn 28, 18 ). Pe vârful acesteia Iacov, trezindu-se, a vărsat undelemn.

Locul este de trei ori sfânt. Căci tot acolo s-a întors Iacov de la arameeni, cu cele patru femei arameene ale sale, şi a făcut jertfelnic Domnului, şi a ascuns sub stejarul din Sichem idolii arameeni ca acela din desenul de mai sus şi chiar cerceii femeilor. Greu te lepezi de trecutul întunecat, la Luz…

Acolo a murit Debora, doica Rebecăi, şi cu ea s-a îngropat – sub stejarul plângerii, odată cu pitiatismul delfic – pitonismul minoic, iar cu acesta, toată lumea veche.

Acolo a murit na-ad-ba-ta-ismul arameean, apkalatu-ismul babilonic, sibilinismul vestalic, margaismul Hadjerei ciadiene, apoi cel arăbesc al Schlachtenjungfrau-ei, acolo au fost concepute in nuce modelul amfictioniei ismailitene, a celei din Laqe, a Edomului, a Nippurului, a ligilor delfice sau al Fanum Voltumna-ei etruce – în total, în Luz, s-a prefigurat mântuirea noastră, şi uciderea morţii celei mincinoase, a dulceţii false, a aceleia mortale, în toată lumea veche : „ Neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc… spre a lor pierzare ” ( 2 Ptr 3, 16 ).

Căci acolo S-au arătat Dumnezeu lui Iacov. Traducerea pluralului este corectă, deoarece Mântuitorul, cu Sfântul Duh, cu Tatăl, sunt peste tot în Sfânta Scriptură, cu legământul Său cel nou prefigurat deja în toate scrierile legii celei vechi ( puse pe hârtie abia târziu, de către scribi arameeni, poate pentru că iudeii în robia din Babilon nu mai ştiau să scrie la fel de bine arameeana ).

Fulgerul Treimii nu se arată deci numai în Salem – când Avraam dă dijmă lui Melchisedec (Gn 14), prefigurarea Arhiereului în veci ( Evr 5, 6 ) sau în Filoxenie (Gn 18) pe care o privim înmărmuriţi prin Troiţa lui Rubliov. Aici, la Luz, Domnul a făcut Israel din numele lui Iacov arameeanul.

Şi nu se nasc profeţi în Galileea ? Aici, la Luz, Iacov arameeanul, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, se desparte nu doar de unchiul şi socrul lui, Laban, arameeanul, ci şi de tatăl său – un arameu pribeag, ‘arammi ‘abed ‘abi, faimosul אֲרַמִּי אֹבֵד אָבִי ( Dt 26, 5 ). Mântuitorul, copil fiind, la fel face când merge cu Maica Domnului la Ierusalim, de se tem acolo că nu-L mai găsesc. Iar Iacov, mai ales de tatăl său se desparte, pentru că a aflat acolo, în Casa Domnului, pe Tatăl cel adevărat.

Astfel devine Iacov ( uzurpatorul ) Israel ( cel ce luptă cu El ) ! Prin separare ! La Luz, Iacov arameeanul ia numele de Israel. Cine are urechi de auzit, aude! Israel – mai trebuie oare să ne amintim – nu a fost niciodată un nume etnic ci unul ales… Căci numele Israel, indiferent ce vrea propaganda laicilor sionişti cu scopurile lor politice, arată doar neamurile, aramaice, galileene, danice, veniaminice, ale Iudei, etc., care sunt ele cele ce L-au ales pe El. Iar mai întâi, după Iacov arameeanul, cele douăsprezece triburi amfictionice, etnic diverse. Dar acelea sunt cele care vor ieşi din Egipt şi anume cu un egiptean, Moise, iar nu cu Iosif, fiul cel mai mic al lui Iacov, care a emigrat acolo. Astfel se face că amfictionia cea mai gălăgioasă a lumii are un act fondator fundamental ne-etnic, mai ales ne-iudeu, iar acesta a început prin gestul lui Iacov arameeanul la Luz, sau la Lux, care este numele de la origine, cum se vede, ne-semitic al Luminii ( Casa Domnului ). Câtă dezinformare în cultura fariseică ! Dar, cum zicea chiar ruga papistăşească a Vinerii Mari – ruga cea dinaintea cenzurii globalist-sioniste, Oremus et pro perfidis Iudaeis !

Gestul lui Iacov la Betel, cu visul, lupta, apoi jertfa sa, este deci nu doar acela al unui uzurpator lovit de Înger drept în şold noaptea, ci este un gest fondator. Aici începe legământul care este nici mai mult nici mai puţin decât pregătirea în lume a venirii Mântuitorului printre noi. Eliade ar fi zis că Luz este ax al lumii, ( de la lumen, deopotrivă „canal” şi „lumină” ) locul de comunicare dintre cer şi pământ.

Sfinţii părinţi văd în scară pronia, ca pe o identitate dintre transcendenţă şi prefigurare a întrupării, scrie părintele mitropolit Bartolomeu în traducerea sa a Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Scărarul chiar aşa îşi concepe Scara.

Colinda noastră bine, frumos rosteşte “pe o scară de argint se pogoară Domnul Sfânt”.

Dar stela din desenul de mai sus e gravată, ca acelea egiptene descrise odinioară în primul volum din Zalmoxis de un profesor italian – Raffaele Pettazzoni. Oare ce grăieşte ? Ce ascundea femeia lui Iacov când fugea departe de tatăl său care o urmărea cu luptători ?

Ian’ să privim desenul de mai sus : Hadad, arimul sau arameeanul, stă călare pe taur. Deasupra se află un fenix cuprinzând Zgăul zgâit syzygic, cu aripile desfăcute, în epifania marii eclipse de soare, aceea cardinală, faimoasă şi din stela victoriei lui Naram Sin. Soarele este Ea, luna este El, ale cărui coarne sunt şi pe coiful regal. Zeul furtunii din Tell Ahmar, pe Eufrat, dar înainte de Abora lui Abaris hiperboreanul, stă călare pe taurul cucutenian, rigid, cu atitudinea rituală şi gestul „masonic” al „panicii” sau al opririi vânturilor din care ar decurge, chipurile, puterea lui asupra soarelui.

Coarnele tăuraşului solar, cucutenian, iar nu hurrit, au caracterul solar, feminin al uterului, udder-ului, ugerul greu, m-udara, b-udara, puterea. Tăuraşul, şi mic şi mare, este feminitatea zeului, este shakti, dar mai ales shekina. Protosemiticul este indicat de Arabicul mudārā, ceea ce înseamnă toleranţă pentru locul de construire, dar şi bucurie din inimă. Cuvântul – îl voi căuta odată – fiind şi gruzin şi iranian, şi paleoslav, trebuie să fie proto-semitic şi hurrit.

Feminitatea deplină este plecată, împlinită, smerită şi prin aceasta, şi doar prin aceasta, conducătoarea supremă a zeului călare. Shakti a sa, conduce pe Shiva peste muntele ceresc Kailash, în tantra cea mai pură, unde rezidează „ascetul” Shiva, doar pentru că i se supune. Shiva este el ascet, dar „ veghează” foarte neortodox acolo pentru ca Parvati să nu devină Kali neagra sau chiar Durga, muma pădurii, după credinţele pre-ariene – se pare tot vedice – din hinduism.

Decurge din „supunerea taurului” care este „luat de coarne” acea superstiţie rabinică a talmudiştilor babilonieni, cum că ar exista vre-o precedenţă a vântului asupra ploilor, ori chiar a soarelui, deoarece, chipurile, vântul goneşte norii. Dar mai ales decurge din poziţia solară a lumii pre-semitice, ca la sumerieni ( El este luna cu coarnele puterii virile, iar Ea este soarele ) că există o imago mundi care nu dă greş : întregul este mereu complex, dar poate fi priceput direct, cu inima. Până şi copiii ştiu mai bine decât cărturarii şi fariseii : Uneori cusut cu aţă albă, uneori cu „păsărele” la cap, alteori „colac peste pupăză”, zgâitul lasă „belului” o „păsărică” – sensuri genetice, pe sub gene şi pe sub sprâncene, care nu sunt doar „la ochi”.

Dar aşa cum forma perfectă a societăţii este ascultarea credinţei, aceea a dreptslăvitorilor creştini, tot aşa forma perfectă a iubirii este aceea a iubirii prin care smerenia şi mila au precedenţă absolută. Jerfa nu este sacrificiu dacă nu este a ta. Când Domnul însuşi Se sacrifică, iar tu, păcătosul, ai libertatea şi nu obligaţia să accepţi Sfânta Jertfă, atunci, şi doar atunci, primeşti direct sensul tău. Primeşti şi dai Sfintele Daruri. Ale Tale dintru ale Tale…

Cum să ştii din enciclopedii toate acestea, ce simt azi, când sunt scrise direct în carnea ta ? Sunt scrise cu litere adânci, mari cât cele ale rugăciunii inimii. Ori ruga pentru Maica Domnului. Dar care din ele ? Desigur mai întâi „Cuvine-se cu adevărat”, Axion estin, aceea atât de limpede înscrisă în piatră, prin minunea din schitul de lângă Protat, la Athos.

Cunoaşterea, de altfel, nu poate multe, nu alcătuieşte enciclopedii, unde totul îşi muşcă iar coada, în cercuri de loc virtuoase. Cunoaşterea clădeşte doar caractere deja formate, în singurul fel formator, cel ziditor, cel zidit prin ruga inimii. Cunoaşterea are un singur scop, care nu este învăţătura, ci doar folosul sufletesc. Aici, poate doar aici, ea se întâlneşte cu rugăciunea, care îi este mamă.

Cum pot încheia gândul meu decât printr-un cuvânt al boiarin-ului meu cel milosârd şi drag ? Acest boiarin este slovesnicul Udrişte Năsturel. Iar locul este în Cuvântul începător. Cartea este chiar traducerea lui din „Varlaam şi Ioasaf” – cea mai populară parte a Proloagelor. Ediţia este aceea diortosită de măritul şi smeritul părinte Benedict Ghiuş. Pe scurt, marele Năsturel scria ( Cf. p. 48 la Constantin Noica, Rostirea Filozofică Românească )

Cine n-au gustat dulceaţa celor ce sunt, nu poate priceape firea celor ce nu sunt ”.

Mai bine nu se poate rosti ! Dar ceea ce nu am aflat decât azi, de la părintele Paisie, de Rusalii, când ne-am împărtăşit, este că dulceaţa celor ce sunt nu este dulceaţa a ceea ce credem îndeobşte.

Peste toate ale vremii, peste ploaie sau vânt, peste crengi, peste idoli şi peste pământ, şi chiar peste taina nunţii, se află Sfânta Taină a Împărtăşaniei, din care ne naştem cu toţii spre a nu mai muri niciodată.

Împletirea Încreştinării cu Încheierea Etnogenezei Românilor din Mileniul Întunecat

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Românii – neamul care continuă direct pe dacii liberi în acelaşi „ orizont dacic ” ( ORDA ), al Ariei Culturale a Civilizaţiei „ Europei Vechi ” ( CEVE ) şi în aceeaşi „ Arie Lingvistică Românească ” ( ALRO ) – sunt creştini de când se ştiu, şi chiar de când au început a fi înregistraţi în izvoarele istorice externe.

Român şi creştin sunt cuvinte sinonime încă de la apariţia lor în Aria Lingvistică Românească ( ALRO ). Cum pur şi simplu nu a existat o autoritate temporală sau vreo organizaţie ecleziastică „ imperială ” eficientă în această arie vastă a etnogenezei româneşti, după „ modelul universal ” apărut ulterior, acest fapt al sinonimiei dintre „ român ” şi „ creştin ” este aparent imposibil de explicat istoricilor apuseni.

Nu era, în fond, nimeni cu ordin „ de la Împărăţie ” care să asigure înscrierea şi perpetuarea în documente a unui număr mare de martiri, astfel ca Biserica „ primitivă ” creştină să reziste unui sistem atât de pervers şi eficient de represiune organizată, cum era cel roman în secolele întâi, al doilea şi al treilea d. Hr.

Românii sunt creştini, în mila Domnului, pentru că asta le este firea. Întunecat ori ba, mileniul care a continuat pe cel al Romei a legat pe români de Hristos până la Judecată !

Cauzele Creştinării Dacilor

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aceastea sunt de găsit atât mai sus, în partea încreştinării, cât şi în cadrul mai larg al acestor cunoştiinţe despre etnogeneza românilor :

Vecini ai Imperiului roman încă de mult înaintea naşterii Mântuitorului, dacii ofereau privirii „ tuturor ” scriitorilor antichităţii imaginea unui popor unitar, cu o organizare impresionantă a vieţii religioase. De la Platon la Iosif Flaviu ( Iosephus Flavus ) şi de la Sfântul Iustin Martirul la Tertulian ( faimosul Părinte al Bisericii din Cartagina, de la sfârşitul secolului al doilea d. Hr.), pasajele relevante privind „ exemplul dacic ”, de la Zalmoxis la Abaris Hiperboreanul Abaris Din Miază-Noapte ” sunt „ edificatoare ”.

Tertulian ( Quintus Florus Septimius Tertullianus ) afirmă chiar, în mod concret şi explicit, în „ Adversus Iudaeos ”, că Dacii sunt discipolii lui Hristos.

Spre deosebire de neamurile încreştinate mai târziu, şi câteodată doar „ de sus în jos ” – „ cu toporul ”, prin forţă – uneori exercitată din partea unui „ singur ” conducător militar, ca Sviatoslav din Kiev pentru ruşi sau Sfântul Ştefan, regele român al ungurilor din Panonia – dacii nu au avut nevoie de alt ordin. Ei nu erau de fel popoare migratoare, în ciuda marii lor râspândiri est-, sud-est şi central europene.

Astfel, ei au primit pe Hristos „ de jos în sus ” – „ de la opincă la vlădică ”, pe îndelete, armonios, în fiecare fossatum – fsat ( sat ) – şi în fiecare vatră, de la deal la vale, apoi iar la deal, spre locurile mereu tainice, în veci neatinse de străinii de neam, din creştetul munţilor.

Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae a fost unul de dor şi de taină. Pustniciile sau sihăstriile, schiturile sau chiar peşterile de acolo, locurile „ înalte ” şi „ puternice ” ale „ orizontului dacic ” nu au fost într-adevăr niciodată „ levatae ” ( luate ) de popoarele migratoare.

Marele „ Völkerwanderung ” – acela care le-a adus în Europa la mult timp după naşterea lui Hristos – nu le–a făcut pe acestea din urmă şi creştine ( iar alte popoare ne-migratoare, cum sunt lituanii şi letonii au rămas „ lifte ” păgâne până în pragul Renaşterii ). Ce se întâmplă deci cu motivele încreştinării în masă şi străvechi a strămoşilor românilor ? Ele sunt esenţiale :

Deşi dacii aveau puterea militară durabilă pe care romanii o atestau de obicei prin calificativul de „ Barbaricum ”, – dovada existenţei unei autorităţi centrale militare, foarte bine stabilite – ceea ce caracteriza mai degrabă pe strămoşii românilor erau mai ales continuitatea milenară a unei tradiţii spirituale neîntrerupte, un sistem armonios de comerţ pan-european, şi o economie de subzistenţă, dar bine susţinută.

Acestea sunt, întru totul, condiţii care au pregătit încreştinarea dacilor într-un fel statornic, durabil, organic, iar acum şi bine dovedit istoric şi arheologic. Orice alt mod de a vedea lucrurile este o pondere de ciocoime a culturii, nu Duh, apoi nici chiar informare.