COUP DE THEÂTRE. Syrie: Identification des enfants morts dans la ghouta

COUP DE THEÂTRE. Syrie: Identification des enfants morts dans la ghouta.

VIDEO – UN PAYS DEBOUT. Journal de Syrie du 02 septembre 2013. Assad au Figaro

VIDEO – UN PAYS DEBOUT. Journal de Syrie du 02 septembre 2013. Assad au Figaro.

Porta hunica

Dinspre Miazănoapte spre Orizontul Dacic : Porta hunica
by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.
Copyright © 2013

01. Doar prin spațiul dintre Munții Tatra și Munții Alpi se poate intra călare în număr mare din Transcarpathia în Panonia, direct în Aria Lingvistică Românească (ALRO) și prin Orizontul Dacic (ORDA) spre inima Civilizației Europei Vechi (OECI)…


02. Astfel, Arpad nu s-a luptat, nu s-a apropiat și nici nu s-a încurcat în așezarea sa europeană, în căutare de pradă facilă și de pășuni mănoase, cu ardelenii.

03. Nu întâmplător notarul anonim al regelui Bela – sursă tare prost văzută de istoriografia maghiară, chiar dacă scrie clar despre Arpadieni – numește ținutul de la Răsărit de Panonia „terra ULTRA-sylvana”, țara de dincolo de păduri.


Greu mai e plimbatul prin pădure cu calul din stepă!

04. Ce rost ar fi avut ca Anonimul notar să numească Ardealul TRANS-Sylvania dacă ungurii ar fi venit în Ardeal direct, călărind zile în șir cu carele lor cele grele cu tot, prin păduri, sau ar fi trăit și ei în Ardeal din vechime ?

05. Mi se pare evident că Anonimul notar n-ar fi scris atunci despre terra ULTRA-sylvana, ci de TRANS-sylvania!

06. Dar istoriografia maghiară, care de altfel vorbește limpede și cu rost despre Arpadieni, complică toate nelămuririle migrației acestor asiatici cu etnogeneza lor ungurească „on ogur” ( clanul celor zece săgeți ). Plimbâdu-i mai peste tot prin Stepa Eurasiatică, din Ural până în Sumer și din China până în Panonia, istoriografia maghiară scrie mult și scrie fără rost, deși curajos, căci scrie fără teamă de ridiculizare…

07. De altfel, istoriografia aceasta maghiară fantezistă, iredentistă și revanșard-imperialistă e nevoită să cenzureze, pe lângă bravul și onestul notar anonim al regelui arpadian Bela, și pe marele istoric și publicist iezuit Istvàn Katona, desigur pentru că și acesta, ca bun autor, scrie adevărul. Cum se vede, tare-i greu frățiile voastre, tare e greu să împaci ideologia imperială cu realitatea…

08. Drama acestor arpadieni ca și aceea a fraților lor din clanurile asiatice de huni, khazari, turci și avari, este împuținarea lor numerică, progresivă, legică, și din păcatele lor, iremediabilă…

09. În proporție directă cu împuținarea lor numerică se află bine înțeles și creșterea pretențiilor lor teritoriale…

10. Dar ca tot ceea ce e îngăduit sub soare, umbros ori ba, și ideologia suferă în timp o uzură morală. Și astfel, și lumea lui Abaris asistă la degradare și de-a dreptul la pierderea, mult prea rapidă la scară istorică, a ideologiei iredentiste maghiare… Veritas filia temporis !

11. Aletheia fiind fiica lui Kronus, ce mai rămâne oare istoriografilor maghiari iredentiști, revanșarzi și revizioniști în stilul lor cu aere imperiale ce nu se teme nici de ridiculizare, nici de adierile primăverii ?

12. Ajunsă nesemnificativă după ce armata română a pus opinca pe clădirea Parlamentului în loc de steagul maghiar, când elitele lor au fost nevoite să se salveze semnând capitularea la Trianon, această ideologie nu încetează însă a face victime, prima fiind mereu adevărul istoric…

13. Neamul acesta asiatic, cu tot planul papistășesc ascuns, dar mult prea evident, de a face din el un stat tampon de mercenari și de falși misionari, o marcă imperială, se irosește vâzând cu ochii, chiar căt scriu eu aceste rânduri…

14. În calea victorioasă a ortodoxiei, a dreptei credințe, triumfătoare în Toată Mitteleuropa, cu sau fără ariergardă romeică, și cu sau fără un corp social viabil al „proletariatului extern” al Bisericii Universale în sens Tonbeean, ungurimea nu are deci, și vom vedea de ce, nici nu poate avea un stat consistent, rezistent și armonios dezvoltat în timp, la scară istorică !

15. Ei, maghiarii, deși au terorizat Europa ca „ogri” și „oameni roșii” timp de sute de ani, s-au epuizat, cu elitele lor arpadiene cu tot, din lipsă de amploare a gândirii și de prin lipsă de înțelegere a timpului sau a istoriei. Astfel ei au repetat istoria hunilor, care i-au precedat, dar au dispărut din istorie, lăsând ca fosilă de civilizație, în sensul lui Arnold Toynbee, doar „the failed state” al ținutului secuiesc, în inima primitare a Orizontului Dacic, în care aceștia, lipindu-se ca dacii de munți, s-au împlântat…

16. Maghiarii autentici au dispărut deci sub avari, khazari, pecenegi, cumani, tătari și turci, tot așa cum stepa din care au venit ei distruge periodic, val după val, prin năvala de neoprit a mereu altori clanuri, pe cei ce se așează, renunțând orbește la necesitatea foarte evidentă în stepă, a retragerii, a fugii din calea inamicului victorios, și deci a migrației drept condiție sine qua non, măcar a supraviețuirii, dacă nu a adevăratei dăinuiri.

17. Tătarii au fost la rându-le potoliți prin sedentarizare. Dar să nu uităm nici turcii, minoritari pereni în Asia Mică, dar cei care au amenințat Europa până la Viena și până la Malta, și din Casablanca până în Crimeea Horzii de Aur, făcând pașalâcuri din Alger, din Bosnia și din Budapesta.

18. Ei nu au colonizat însă niciodată Cara-Iflakul, deci pe vlahii cei negri și nici Ak-Iflakul, deci pe moldoveni (în ciuda coruperii câte unui Mihnea de trist renume, vreunui Radu cel Frumos sau vreunui Ilieș Vodă Turcitul).

19. Aceasta se datorează desigur rezistenței adaptate, omenești și dreptcredincioase, și mai ales unui ethos războinic abarid, trans-danubian și chiar pan-dunărean, în care adversarul este respectat dar mereu instruit, calm, puternic și omenește, deci cu eficacitatea extremă a discernământului smereniei istorice, uneori pentru generații de-a rândul, ca să nu mai repete erorile.

20. Un Vlad Țepeș a putut fi taxat drept terorist, dar lui și pedagogiei lui, e drept, crunte, noi românii îi datorăm libertatea… Saeva necessitas… Ești crud o singură dată, sau proporțional, doar până ce adversarul pricepe ce nu voia în nici un alt chip să priceapă : mai drept deși cam barbar spus, „cui pe cui se scoate”… Învingem, sau pierim !

21. Supraviețuirea și viața neamului românesc nu sunt negociabile și nu sunt de glumă, ca și Adevărul, chiar dacă lupta este încununată cu darul vieții. Dar din dar se face Rai…

22. Armata țării este respectată pentru că nu glumește cu ordinele, nici cu rostul ei propriu, socialmente și istoricește unic.

23. Ostașii (hastati pe lătinie) și călărașii ( keleres în pelasgă), deci toată siflarea, de la răzeși și pedestrime până la elitele militare și ordinul de sfinți militari (ai lui Abaris de la Miazănoapte), lăncierii, tribunii militari ai lui Iancu, pandurii Domnului Tudor, dorobanții lui Peneș Curcanul, ca și cavaleria cu ordinul ecvestru în totalitatea lui au fost atât de sacrificați în istorie încât ceea ce au apărat ei a devenit Rai.

24. Acesta este Duhul Sfinților militari și rostul sacrificiului vieții dăruite în luptă pentru Țară, Neam și Rege. Nimic altceva ! Nici măcar gloria… Gloria este trecătoare, reputat tranzitorie, și în fond mundană, pe când apărarea țării e o cază nepieritoare. Concedat laurea laudi !…

25. Într-adevăr, „Turcul plătește” și astfel inamicul ereditar de la sudul orizontului dacic a înțeles, până la urmă, rostul vitejiei românești, a jertfei tradiționale a vreunui sfânt militar ca Ștefan, a dedicației încăpățânate a lui Mihai Viteazul, a eficacității lui Mircea cel Mare și Bătrân, al incredibilei performanțe militare și paramilitare a lui Vlad Țepeș sau al sacrificiului exemplar a unui Ioan Vodă cel Cumplit, a domnului Tudor, a tuturor bar-Serabilor, robilor și răzeșilor, și în general a întregului corp social al istoriei românilor, a întregii suflări omenești de la nord de Dunăre.

26. Dacă sultanii, cu toleranța lor proverbială dar fortuită, de la Mehmet Cuceritorul la Soliman Magnificul, ajunși de la Constantinopol până în Maroc, și din Crimeea Hoardei de aur tătărești până în Siria, Țara Sfântă și Egipt, au întins atâta Aliotmanul, este pentru că forțele lor armate erau respectate.

27. Ele au beneficiat în luptă de ajutorul obligatoriu al elitelor militare creștinești, cuprinse, fără voia lor, în corpul social ieniceresc. Tot astfel au reușit a răspândi populațiile asiatice firave de Gök Türk prin Albania „Bulgaristan”, „Serbistan” sau Bosnia, plină cum a ajuns aceasta din urmă de bairame, saivane, pașalâcuri, băi turcești și fundamentaliști islamici.

28. Dar rezistența acestor Gök Türk sedentarizați a cedat (ca o bucată greoaie de plumb în fața unei forțe de presiune mici dar constante) geniului muntos sau maritim al locului.

29. Ca și românii la Nicopole sau Războieni, spaniolii îmbarcați și ferecați în armuri au putut deci înfrânge, la Lepanto, unde a fost rănit și Cervantes, întregul expansionism pirateresc asiatic.

30. Pe mare, calculând greșit latitudinile la sextant și longitudinile la almucantarele lor perfecționate, de sorginte venețiană, un amiral de faima lui Piri Reis a putut deci striga că-i înfrânt și că barcazele lor pline de corsari au ajuns la „Malta ioc”…

31. Cât suntem încă pe pace noi rostim însă, chiar la scară istorică, și mereu, un „Bun venit!”. Nu este vorba aici de doctrina Taoistă a războiului optim, care rămâne tot acela care nu mai are loc, ci de respect reciproc…. Turcul plătește.

32. Dar, când sunt „ca pistolul”, ei bine ei află cum „Pe aici nu se trece”… Astfel se scrie istoria învinșilor ! Vai lor ! E vv-aai (he) lor ! (cu digamma inițial). Vae Victis în lătinie ! În antichitatea înaltă, lupta exemplară era „trânta, că-i mai dreaptă”, și ea implica adesea doar pe purtătorii vexiliilor.

33. Împlântarea vexilium-ului în teritoriul inamic afirma, ritual, prevalența zeului purtătorului de vexil. Cel „vexat” apăra locul cu puterea propriului zeu. Astfel lupta avea un caracter consacrat, și cardinal, reprezentând în mod inerent prevalența acelor valori colective indispensabili supraviețuirii Alka sua (vide supra). Frica nu era un factor. Majoritatea luptătorilor din antichitatea înaltă luptau goi, ca picții și scoții… Frica (de lipsă a hranei) motiva doar predatorii.

34. Într-adevăr, ce sens istoric mai are teroarea când ea nu mai produce de fel frică ? Ce motivație mai are migratorul să suie pe cal și să plece la pradă când saivanul nu-l mai așteaptă, ca vatră fixă, la întoarcere ? Cercul se închide, datoriile istorice se plătesc până la urmă, și anume întotdeauna.

35. Iar așezarea, poarta casei (porta, pe lătinie), ca și vv-atra (digamma inițial la Atria) ca și originile se arată mereu a fi esențiale când apele se limpezesc…

36. Akka sua, cu cei mai familiari Lari din Leru-i Ler și cu toți Pennati cei mai mundani, primesc mereu focul sacru al Vv-hestiei (digamma inițial la Hestia) când apele istoriei s-au limpezit. Iată de ce e bine Acasă, la căsuță, așezat, Akka sua pe lătinie. Cu vv-inișorul (digamma inițial) tău, și cu vv-atra ta locul focului tău este consacrat.

37. Din păcate dispariția ca neam este răsplata în general a tuturor nelămuririlor migrației și în particular a patimii dizarmonice, de nepotolit, pentru prădarea vecinului de pășune.

38. Studiile genetice au pus pe unguri printre haplotipurile europene canonice – panonice. Ori cum ei sunt de obârșie meteci, alogeni asiatici, acest paradox e posibil doar prin înlocuirea sângelui asiatic cu acela al autohtonilor…

39. Între-adevăr, în întreg bazinul panonic, de la cotul Dunării până în Valahia moravă din Slovacia, la frontiera Boemiei, învinșii au învins pe învingători !

40. Ungurii s-au autodecimat prin prea multe alianțe de circumstanță, nepăstrând o vână vie și sănătoasă pentru o dezvoltare istorică durabilă. Ei au fost decimați de nemții lui Henric Păsărarul, luptător curajos și sistematic ce le-a tăiat accesul spre Apus.

41. Lipsiți de expedițiile lor de pradă în sudul Germaniei și în nordul Franței de pe carele terorismului sezonier cu periodicitate anuală, ungurii s-au sleit, până la a-și face un renume istoric de loc de invidiat.

42. Astfel lipsiți de mobilitate prin disciplina germană impusă de intransigența vecinilor lor de la Apus, ungurii s-au istovit treptat până n-au mai rămas de fel. Irosirea lor s-a consumat, ca și vitalitatea lor, prin lipsa raidurilor periodice de pradă, în campanii rapide tipic asiatice, în stil hunic. Aceste raiduri erau anuale și indispensabile economiei lor, deci lipsa acestora i-a terminat

43. Nu e vorba aici în chip evident de tot ceea ce istoriografii fanteziști au invocat ca explicații ale decăderii militare a maghiarilor, căci totul a fost deja descris, de la structura arcului compozit și așezarea frâului, a zăbalelor, a șeilor și a scărilor de lemn, la talia și alimentația calului și călăreților, la structura buzduganelor și a armurilor teutonice care au venit de hac calului mic de stepă și biletului său călăreț pitic, roșu și prea iute… Ca să vorbim și noi ca istoricii poeți, scrisul lor a adormit și pe călăreț…

44. Acești călăreți prea iuți pentru Zeitgeist-ul vremilor cavalerești post-carolingiene dar dr loc păsărești ale eficientului rege luptător Heinrich der Vögler, au ajuns astfel dependenți total și în mod direct de autohtoni, și astfel au demonstrat la scară istorică faptul incontestabil că în dăinuire nu sunt un neam.

45. Ei nefiind un neam ci rămânând ca frații lor khazari doar o limbă persistentă relexificată local, deci „făcută pentru agonizare” cum scria Cioran, au ajuns a reprezenta altceva decât pe ei înșiși.

46. Aceste valori alogene, pur asiatice nu mai reprezintă o idee de dăinuire sau vreo legitimitate a continuității teritoriale ori măcar a pretenției teritoriale fals imperialiste. Ele se afirmă doar prin sălbăticie, prin spiritul khazar de distrugere în masă, de sacrificare gratuită a „vitelor” de povară, sclavinice, ale căror nărăvași văcari erau, întocmai ca defuncții cowboy avaro-bulgari, khani și khagani cu nume de scrum : Ormutag și Crum.

47. „Legitimitatea” universalistă a lui „might is right” și „divide et impera”, conferită grăbit și în mod strict local de către vreo căpetenie lașă a unor grupuri compreadore de interese pur locale, trădătoare de țară, neam și rege, este desigur nimic altceva decât o ideologie imperialistă fără consistență istorică, promovată de alogeni maghiarizați cu forța și cu propria lor alegere, falimentară, deși în mod intrinsec persistentă.

48. Pentru a nu fi duși în ispită, până târziu după capitularea maghiară de la Trianon și încercările democidare și genocidare palide, criminale și prea triste, ale iredentiștilor maghiari și ale altor grupări de interese antiromânești în Ardeal, mai ales în perioada interbelică și horthystă, ardelenii își luau nume biblice, care nu puteau fi maghiarizate.

49. Această politică nominalistă și naționalistă a ortodoxiei și românismului a putut salva mii de ardeleni de la maghiarizare impusă prin nume mincinoase, cum a mărturisit, între alții, ÎPS Valeriu (Bartolomeu) Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

50. Nefiind un popor, dar nici măcar o tradiție scrisă, maghiarii au avut nevoie de multă imaginație în revendicările lor și nu s-au temut să rescrie istoria.

51. Dar tot cerându-i în mod dramatic, fatalmente tot mai imperios ceea ce ea nu putea să le mai dea, fiindcă adevărul, precum untdelemnul cel bun deasupra apei, iese mereu la lumină, și istoricii maghiari s-au irosit înspre insignifiant. Frâncii au o vorbă despre lipsa acută de rost : „il ne faut pas chercher midi a quatorze heures”… Noi românii o spunem mai pe șleau : „decât mult și fără rost mai bine puțin și prost”…

52. Iată deci unde ajung în mod fatal, deși, așa cum am văzit, eminente coerent, puținătatea și prostia istoriei maghiare la orele patrusprezece, deci în miezul zilei : Ele ajung la ridicol, ceea ce este totodată ridicol și periculos. Până și alesul Papei, regele cu totul nearpadian numit Ștefan cel sfănt, era de fapt român, pe nume Voicu, iar coroana lui regală, obiect faimos de idolatrie ultracatolică maghiară, este pur ortodoxă !!!

53. Corvineștii erau și ei români din Hunedoara. De aceea ultranaționaliștii noștri sunt ridicoli, întocmai ca toți confrații lor unguri, pentru că istoria nu i-a iertat. Dar de ce oare nu i-a iertat ?

54. Ei bine, iată de ce, și cum : sângele maghiar s-a subțiat și a dispărut, iar pretențiile istorice iredentiste ale maghiarilor cei mai sanguini au crescut în mod proporțional. Au avut scule mai tari românii ardeleni, oamenii locului.

55. Mămăliga și zerul i-au înmulțit pe ardeleni cu mult mai mult decât gulașul și steak-ul tartar pe Maghiari. Cine critică deci sălbăticește și respinge en bloc și urăște sângele maghiar își critică și își respinge și își urâște propriul sânge !!!

56. Lumea durabilă, originară și luminoasă, de Sol invictus, lumea pur apolinică, tainică, isihastă, capnobatică, mitraică, și orfică a lui Abaris se cere înțeleasă astfel și mereu in lumina eternă a adevărului.

57. Abaris a învins săgeata timpului ca și oglinda mincinoasă prin farmecul, munca și armonia casei, corpului, cetății, cosmosului și mai ales a cerului său, înțelegând istoria adevărată. Găina cu ouăle de aur are un sens fondator, ca și legenda heraldică a corbului (Coracus corvi) fondator, între alte blazoane al celui mai grăitor, fetișul Corvineștilor.

58. Desigur, această înțelegere perfectă se poate face doar ca la Thucydides și Toynbee, sine ira et studio și în Duh creștin de înțelegere și toleranță. Epistola către Diogmet, guvernatorul Alexandriei, nu rostește altceva ! Creștinii dreptcredincioși, apărători ai ortodoxiei, sunt față de ceilalți soldați ca sufletul față de trup. Iată toată lecția lui Abaris cel de la Miazănoapte…

59. Am expus mai sus un argument lingvistic simplu, scris aici de mine păcătosul, urmaș al Vlahilor din Brâna Tatrei (Brno) în Valahia Slovacă, în marginea Civilizației Europene Vechi (OECI, Old European Civilization, Colin Renfrew și Marija Gimbutas), la periferia Orizontului Dacic (ORDA, Nicolae Densușianu și Anton Dimitriu) și în plină Arie Lingvistică Românească (ALRO, Alf Lombard, Theo Vennemann și Sextil Pușcariu).

60. Acestea deci – OECI, ORDA și ALRO sunt cele trei faimoase spații europene originare.

61. Ele sunt suma locurilor celor mai armonioase de locuit, din regiunea Europei de Răsărit.

62. Ele se suprapun perfect și se integrează organic, ereditar, ecosistemic și desigur inerent, ca spațiul nostru vital, într-o parte întreagă a dreptății, ortodoxiei și românismului, DOR-ului abarid, valori ale neamului românesc care nu mai pot fi înstrăinate. Fără glia noastră (pământul negru, roditor, al originilor, Zeița mamă, sau Eurynome, Gaia Melainina pelasgică) noi ne pierdem neamul, viața și mântuirea.

63. Fără glia strămoșească noi pierim pentru că neamul nostru are și un rost la Judecata de pe Urmă a neamurilor, ca binecuvântat paznic al lui Hristos, aici și acum, la porțile creștinătății și ale Europei.

64. Glia strămoșească este deci spațiul vital ancestral, originar, și armonic al societăților umane stabile ale Mitteleuropei dinaintea invaziilor hoardelor de predatori asiatici.

65. Predatorii sunt desigur străini ethos-ului acestor societăți umane locale autonome și autohtone, scăpând din tată în fiu (prin veghe la hotară și o vigilență foarte salutară) de la o robie mortală)

66. Libere de imixtiuni legitimiste sau legitimizante ale grupurilor de interese imperiale și mai ales de cele criminal-papistășești, aceste societăți locale rânești tradiționale au prin urmare o legitimitate absolută, ca oameni ai pământului și ca legislatori cutumiari.

67. Într-adevăr, noi rămânem aici ca autohtonii singurii recitatori și împlinitori ale faimoaselor și durabilelor norme de comportare civilizată numite lex bellagines, care consacră în versuri omenia, dar și bărbăția.

68. Este vorba în concluzie de rolul exemplar al bar-serabilor, ai străluciților (fii de) serabi, în societățile tradiționale dăinuind din străvechime, fiind compuse din luptători renumiți, transhumanți curajoși, sfinți militari și capi sau elite nobile din casta regal-războinică Serabos Testes, binecunoscuți surselor istorice autentice dar mai ales vii în conștiința populară europeană.

69. Sursele istorice rămân desigur sărace, ca de exemplu în Mileniul Întunecat al Erei Dacice, tăcerea lor nefiind însă și a noastră.

70. Într-adevăr, isvoarele istorice ale Mileniului Întunecat al Erei Dacice (MIED) par tăcute pentru că ele rămân exogene. Ele nu dau seamă de viața obștilor libere, autonome, ale autohtonilor cei născuți direct din pământul negru, în cele cincizeci de Țări sau Vlăhii din interiorul și marginile Orizontului Dacic.

71. Aceste Vlăhii și Țări istorice (Zarandul, Amlașul, Făgărașul, sunt subunități teritoriale cu funcții economice și ecosistemice. Ele funcționează drept centre de greutate ale vieții locale celei mai libere, acelei anistorice, deci vieții românești de dăinuire.

72. Sursele istorice dau de fapt socoteală în sensul criteriilor lui Arnold Toynbee ale Statului Universal și ale Bisericii Universale, dau deci socoteală mai degrabă de un „proletariat extern” și de un Völkerwanderung. De aceea vorbesc ele mai degrabă fără de rost sau lege de acei „proletari externi” cunoscuți drept Pastores Romanorum, Kjelatori, mavrovlahi și alți „români absoluți” în sensul lui Petre Țuțea, „navigatori ai uscatului” în sensul părintelui Dimitru Stăniloae.

73. Dar cine sunt toți aceștia, prea numeroși ca să nu răzbată in sursele istorice ? Ei sunt autohtonii, pelasgii sau vvlascii, cei mai numeroși și mai drepți și mai certăreți dintre traci, după indieni, cum observă Herodot.

74. Iată deci lumea lui Abaris de la Miazănoapte, vraciul zburător și exemplar, baci pre-hipocratic din tagma abarizilor.

75. Astfel am încercat aici să descriu fala elitelor autohtone sacerdotal-regale în sensul berbecilor (Ber) și urșilor (bär) lui Georges Dumézil, preoți luptători Bar Serabi, Harapi Albi tradiționali, acei Serabos Testes bărbați, bărboși, de care scriu mult mai pertinent și mai respectuos lexiconul Suda, Socrate, Iamblich, Porfir și Sfântul Vasile cel Mare.

_

Cine sunt Bar Serabii, Serabos Testes

Copyright © 2013
By Dr Dan Waniek

<a href = "http://www.danwaniek.com/index.html&quot; All Rights Reserved

<a href = "http://l.yimg.com/us.yimg.com/i/mesg/emoticons7/115.gif&quot; Copyright Requests

01. Basarabii : Bar Serabii, sunt Harapii Albi de la Marea Neagră, acei sacerdoți albi, războinici și regali, care stau în munți in statu absconditu, descalecă periodic, haiducesc, dau lumină și speranță nevoiașilor, curăță miasmele și zboară iute ca săgeata (lui Abaris) peste tot, oglindind Zeul în fălcile lor nerase, dar luminoase, și pe fața coapselor, fără cnemide, și făcând peste tot binele pentru bine.

02. Bărboșii aceștia sunt „bădii” sau întregitori, și vindecă prin dreptate, frumusețe, ascultare, discernământ tandru și omenos, diagnostic al smereniei, apoi descântece și ierburi de leac ce armonizează întregul, dând rost vieții. Socrate, în Charmides, lasă o descriere clasică a acestor vraci de soi, doctori ai neamurilor, fără de arginți și fără de teamă, cu mult mai vestiți decât hipocraticii, și mai numeroși, după felul neamului lor.

03. Abarizii de la Miazănoapte sunt Serabos Testes, elitele descrise de Jornandes, alături de pileati, împilații sau rahmanii (rumânii) locului. Iamblich, Porfir, Sfântul Vasile cel Mare și Socrate descriu Serabii drept „medici” vlahi (înainte de greci, pelasgi), invincibili, drepți, numeroși, zalmoxieni și boreazi. Serafici, hiperboreenii de origine nobilă, zburătorii aceștia (a-baris înseamnă și fără îngreunare) servesc pe Aplu, Sol invictus, dar combat totodată, și mai vajnic, și toți demonii întunericului.

04. Creangă a scris de acești Harapi care înving pe Spân chiar atunci când sunt înșelați sub greu capac în fundul fântânii, și chiar când sunt tăiați, așteptând vitejește, niciodată răpuși, pe miresele lor voinice și salvatoare, cu iarba fiarelor și apa lor vie…

05. Profesorul Ionescu din Durostor a documentat ca nimeni altul toposul tradiției ” negre ” a Serabilor ca și bibliografia țărilor mediteraneene cu capete de negri pe steag : unul la corsicani, doi la Valahi și trei la vlahii sud-dunăreni.

06. Aceștia din urmă sunt elitele vlahe ale împăratului Ioniță, marele Voevod și Domn.

07. Aici este vorba de IO Io(vv)an, Caloianul (frumosul Iovan), întemeietor al Craiovei (Crai Iovan), mare Ban de Ter Nova (Târnovo).

08. Acest fiu al Asăneștilor, singur stăpânitor al bulgarilor și ai slavilor (sclavilor sau sclavinii) Peloponezului din Vlaherne până la Philippopoli, este învingătorul cruciaților care au prădat Constantinopulul, și executor al împăratului latin uzurpator.

09. Tot Caloianul, cunoscut în isvoarele timpului drept Johannitsius, și Calojohannes, e corespondentul în lătinie al papei Clement căruia îi respinge trimisul.

10. Caloianul, scriind că fiind autohton și autonom n-are nevoie de încoronarea prin consacrarea „părintească” a Papei și nici de nunții și episcopii lui, afirmă nici mai mult nici mai puțin decât primordialitatea legitimității istorice a statului vlah de la nord și de la sud de Dunăre în fața tentației papistășești, fals legitimiste, și fals legitimante.

11. Caloianului, recuperat în mod firesc de istoriografia bulgară drept țar, și mai ales drept întemeietor al dinastiei locale a Asăneștilor, îi datorăm eliberarea Constantinopolului.

12. Caloianul organizează nu numai întreg teritoriul Dunării de Jos, la nord și la sud de Dărstor (Durostorum), ci toată restaurația bizantină.

13. Caloianul este responsabil de gonirea cruciaților invadatori ai palatului imperial din Vlaherne și prădători ai sfintelor moaște și a Sudarion-ului. Tot Caloianul hotărește executarea captivului său, împăratul latin de Țarigrad care a fost uzurpatorul și distrugătorul romeilor și Capitalei lor imperiale.

14. Caloianul nu glumea ca organizator rămas în istorie ca întemeietor. Fiind autorul controlului complet al acelor „Times of troubles” în sensul lui Toynbee, Caloianul controla probabil Banatul, Timocul, Oltenia, ca și Durostorul și toată Terra Montes Nivium (Muntenia) până la orașul de coroană, Brașovul, în care tot el așează mai mult ca sigur pe Șcheieni.

15. De fapt Caloianul este garantul unității caravlahilor și rudă apropiată a faimosului Negru Vodă. Ctitoriile lui sunt limpezi, dar cărțile de cult sunt scrise în limba bulgară liturgică, cea scrisă cu slove.

16. Ori glagoliticile și chirilicele sunt semne prea puțin adaptate limbii daco-românești și variantelor ei sud-dunărene, istro-române, fărșerote, voscopolești (de la Moscopole) megleno-române și armânești.

17. De aceea nu rareori numeroși preoți preferau să binecuvânteze, bolborosind cuvintele sfinte în forma, cert, diortisită, dar vag blagoslovită și de-a dreptul „boscorodită”.

18. Arhiepiscopia din Ohrid, în Macedonia, pe malul muntos al lacului omonim, avea influență certă, dovedită, și poate chiar jurisdicție canonică peste sutele de chorepiscopi , fără îndoială nevorbitori de limbă bulgară, din stânga Dunării. Situația a durat până la trecerea tipografiei Sfântului Nicolae din Șchei la cuvinte tradiționale românești, și până la tranziția, tardivă, abia în plin secol al nouăsprezecelea, la literele românești.

19. În Basarabia tranziția s-a operat, încă incomplet, abia la sfârșitul secolului douăzeci, datorită mai ales inerției cuceritorului rus care a trecut cu un tăvălug asiatic peste curajoșii, victorioșii bătăuși, neînfrânții basarabeni.

20. Aceata despre craiul Io(vv)an și rolului său istoric, nu în ultimul rând vexilologic. Profesorul Ionescu din Durostor se mișcă ager și credibil, urcând erudit și senin, cum se cuvine, pe umerii de urieși ai Densușienilor. Erudiția lor titanică, și viziunile limpezi ale tabloului ce se ridică majestuos și se prezintă singur din chestionarul lui Densușianu, prevalează la Ionescu.

21. Ca și în cazul cercetărilor folclorice de patruzeci de ani ale părintelui Simeon Florea Marian, această viziune întreagă, ziditoare, întregitoare, dar rămânând inerent tainică, întocmai ca pertinenta cardinalitate a basmului românesc, produce o explicație mai coerentă a reprezentărilor artefactuale și tradiționale „negre” în istoria românilor.

22. Desigur este vorba aici și de încăpățânata înverșunare apologetică a unui alt erou cultural vizionar – impecabilul Martin Bernal, cu a sa Black Athena.

23. Iată, in nuce, reperele erudite ale tradiției dionisiace, hermetice și apollinice în ținutul pelasgic al cabirilor și al ritualurilor capnobatice, al religiilor de mistere orfice și al inițierilor subpământene în tainele lumilor de deasupra:

24. Această „nigro notanda” serabică este extraordinar de grăitor descrisă lexicologic, ca și cum strămoșii ar fi pus semnele și tainele lor în limbă și în mit :

25. Negru Vodă, Marea Neagră (titanul sau tătânul !), pământul negru (Gaia Melainina – zeița mamă ), Pleiadele la Apusul lor heliacal, cântecul cucului din nopțile de primăvară, ruga multă a celor nouă lumănări la dalba mănăstire din prund, urieșii, boreadele fecioare coborâte până în Argos cu primitium frugae, Linos și Oleanos, Pana Corbului, cignomanușii, călușarii, Caloianul și bătăliile nocturne printre spice fragede quasi-friulane sunt doar câteva din topos-urile „tradiției negre” sud-Dunărene…

26. Ei, Basarabii, au legitimitatea ancestrală a locului originilor – adânc isvorâtă din neoliticul vremilor de aur ale Civilizației Europei Vechi. IO ȘTEFAN, cu mila lui Dumnezeu, este titlul ritual ancestral al Mușatinilor, nobili moldoveni „Iani Ordo”, cei de după ordinea străveche a lui Ianus, (Ioan cu digamma intervocalic, sau Io-vv-an).

27. Întocmai ca și frații lor basarabi din Terra Montes Nivium, Bar Serabii, apărători ai neamului și necruțători ereditari cu toate nedreptățile, oriunde s-ar manifesta ele, acești sfinți militari basarabi, și mușatini au făcut mai mult pentru ființa neamului românesc decât se poate vorbi îndeobște.

28. Civilizația Europei Vechi, (OECI) a fost descrisă de Marija Gimbutas și de Colin Renfrew și este reprezentată de armonia anistorică a culturii Cucuteni, cu orașele ei circulare, fără cimitire, cu depozite rare de arme nerituale, interdicție magică a metalelor, fără ziduri de apărare, având însă un spațiu public cu piețe imense, aerisite, o agora din jurul mundus-ului, nemundană, și ziditoare.

29. OECI ocupa vatra neamului românesc, adică orizontul dacic, (ORDA) și se suprapunea perfect cu Aria Lingvistică Românească (ALRO) în care, din brâna (Brno) poalelor munților Tatra ai Valahiei slovace și până în Aminciu la aromânii macedoneni, și desigur de la Nistru pân-la Tisa, oamenii se înțeleg și azi în chip perfect, omenește, fără dialecte sau excese verbale.

30. „Navigatorii uscatului” în sensul părintelui Stăniloae, „orhideele de munte” crescând direct din cer în inima pădurilor din piciorul de plai moldovalah, basarabean și ardelean în sensul părintelui Virgil Gheorghiu, valurile „ebb and tide” în sensul lui Ghica, și în fine „căprioarele de munte”, „valahii cu nume biblice care nu ucid pe jidovi” ai rabinului călător Benjamin din Tudela, sunt toți „de-o limbă și-un pământ”.

31. Acești „oameni buni” din Aria Lingvistică Românească (ALRO), Pastores Romanorum după expresia fericită a unui notar arpadian anonim, printr-o rostire armonioasă, și extrem de conservatoare, cu geniul diminutivelor și geniul tăcut al creației măiastrelor, echilibrul atemporal al mesei tăcerii, dulceața întemeietoare a Porții Sărutului, luminează pe deplin toate temeliile începutului nostru ca neam pelasgic, originar, „pământean”

32. Cu astfel de oameni s-a făcut și s-a păstrat Basarabia, lacrima noastră de la Răsărit, rădăcina cea mai pură a crinului cu lujer regal al românismului.

33. Abaris de la Miazănoapte făcea binele pentru bine, ca fiu demn al Serabilor ! Voinicii lui, țineți minte ceea ce se rostește limpede, în trei cuvinte, neamul merge înainte !

Despre perspectivă în istorie

Un clin d’oeil Andradei

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008

Pe vremuri, când am ajuns caporal în oastea ţării, la Topraisar, într-un fost regiment al defunctului ordin ecvestru, am citit şi eu un regulament militar. Zăcea prin rastel între mantăi rupte din vremea aceea când capetele armiei nu erau încă politruci, dar talpa eram tot noi… Regulamentul acela tipărit preciza negru pe alb că un cal este compus din cap, picioare, şi… calul propriu-zis!

În lumina lunii lungilor seri de primăvară în care mai primeam dinspre cazarmă în prea foşnitoarele nări tinere, străvechile adieri, de loc suave, ale Moşiei noastre din dreapta Dunării Jos (Moesia inferior), mă tot întrebam la rându-mi, ce este aceasta „propriu-zis„. Cum valiza militară era pe atunci din lemn bine încheiat, drept, foarte potrivit cu păstrarea cărţilor de format cuvenit, aveam la îndemână, pe lângă timp şi atmosferă, oarecari referinţe.

Printre ele am să-ţi amintesc doar două, cele care ridicau binişor problema propriu-zis-ului la nivelul culturilor pe care Julius Pokorny s-a încăpăţînat să le eticheteze „indo-germanice” : Hronicul… lui Lucian Blaga, şi frumoasa traducere sovietică din Basmele Popoarelor Asiei. Aveam, ca să zic aşa, cei doi poli arieni între care tensiunea întrebărilor pe care mi le puneam la vârsta ta, scotea încă scântei…

Blaga îşi amintea cu mare haz lecturile kantiene din cantina de la Viena, la masă cu eminentul Andrei Oţetea. Acestea erau, cum se întâmpla, simultane cu consumul unor macaroane suficient de bine conservate în vreme de război ca să păstreze, în ciuda procesului fierberii, anumiţi viermi potriviţi de altfel perfect cu calibrul tubulaturii indurate, dar încă făinoase, pe care o ingerau tinerii români. Das Ding an sich

O poveste cu orbi aduce patru indieni, fin pipăitori de altfel, în preajma unui elefant. Fiecare descrie perfect elefantul dinspre părţile ce-i fuseseră atribuite pentru pipăire. Fiecare orb se jură pe rând că elefantul este ba un şarpe, ba un templu, ba un frunziş de palmier, ba o sfoară, după cum ajunsese doar la trompă, la picioare, la urechi sau la coadă…

În sinea mea, educată firesc sub cireşii în floare din curtea luxuriantă a regimentului 34 mecanizat, avem deja raspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam despre lucrul în sine al lui Kant. Arnold Joseph Toynbee, amintind în pasajul clasic despre zeii cei negri ai etiopienilor, acela citat în capitolul despre relativitatea studiului istoriei, părea că edifică răspunsul meu la problema calului propriu-zis al regulamentelor fostului regiment dobrogean de cavalerie.

Şi totuşi, Constantin Noica, zâmbind în Rostirea… câtre lemnitatea acelui autor grec antic, sau în direcţia mai puţin antichizantului Heidegger, cu ispitele gândului său, mai degrabă decât printr-o intenţionalitate a conştiinţei, ţinea întrebarea mea trează : De ce nu devin anch’io ceea ce sunt?

Sau, altfel spus, unde este calul propriu-zis ? Temeritatea filosofică, sau, să îndrăznesc, chiar obrăznicia, de-a dreptul cardinală, a încăpăţânării mele, aveau şi o justificare personală : Ani de-a rândul, aceia dintâi, în care unchiul meu Mihai cu mătuşa Luiza se agitau consultând pediatri pentru lipsa mea de grai, singurul cuvânt articulat pe care îl obţineau de la mine era acela de „KA-LU„.

EPILOG
Istoria (ca şi astrofizica, sau chiar cercetarea etimologică extremă) nu îşi atinge obiectul de studiu in mod direct şi nemijlocit. Mai mult, istoria se rescrie periodic. Atunci cum e posibilă această ştiinţă ?

Ei bine, prin cultură.

Doar o lungă, de loc arbitrară şi mereu aprigă trudă în toate zonele de umbră ale obiectului de studiu, face ca nu ştiu cum, să se clădească în cercetător un fel de paradigmă cu care se poate privi spre adâncul
lucrurilor. Mai pe româneşte, un ochi limpede nu se lasă aburit de „fumuri arheologice trase prin lulele preistorice„.

Mai este smerenia. Sigur, interdisciplinaritatea e bună, mă bucur că pot confirma imaginile entoptice, ştiu despre mitocondrii şi despre inventarul genomului lor procariotic importat şi simbiotic, şi pot bate câmpii chiar cu Gustaf Jung despre universalitatea simbolului and all. Dar toate astea, deşi pot atinge adevărul, nu îl pun în lumina potrivită, cuvenită – aceea tainică, laterală şi lină, în care se mai poate înţelege câte ceva.

Cum să zic ? Cultura e un continuum iar nu un patchwork discret de cioburi, pe care, oricum le-am lipi, chiar dacă fiecare în parte ar fi autentic şi adevărat, tot nu iese o imagine întreagă. Povestea indiana arată cum vad patru orbi un elefant : unul care a pipăit doar trompa zice că elefantul e un şarpe, altul care a pipăit doar picioarele zice că elefantul e un templu, etc. Atunci să ne mai plângem cu Plehanov : „Istoriceskii put niet Nevskogo prospekta„…

Ce-i de făcut ?
Cred că doar transpiraţia la 99% peste studii şi hai, 1 la sută inspiraţie, mai poate susţine ştiinţa istorică în aceste vremuri interesante…

Arnold Joseph Toynbee, care a scris un studiu asupra istoriei, în 12 volume, încă neegalate, este „doar” bizantinolog. Dar el nu s-a ruşinat să parcurgă mai toate comorile arhivelor Amiralităţii britanice, un alt izvor nesecat… Nu s-a dat în lături nici să scrie antropologie, studii arheologice, şi chiar arhitecturale. Dar a rămas istoric. Deşi nu face nici o istorie particulară, iar viziunile lui sunt uneori pur romantice, à la Gibbon, deşi are ca maeştri pe nişte ciudaţi ca lordul Acton, ca sudafricanul Smuts sau ca marchizul de Gobineau (!) istoria sa este şi rămâne o sinteză epică, după cum ar fi scris Călinescu, absolut exemplară.

La Topraisar seara trecea, lăsând încet cerul stelelor miezonopticii, apoi luceafărului dimineţii. Gornaciul sufla din adâncuri în tinicheaua lui ca un zdrahon ce era, lenţii începeau să urle, iar lent colonelul comandant, pe care îl numeam între noi mai amical Sulcus terrestris intra în companie. Schimbam iar versul

Armaaaată populaaară
Armaaaată din topor

Comandantul ne striga

Ostaşi ! Aici la Topraisar era un regiment de călăraşi

Dar noi auzeam numai ce citisem noaptea întreagă :

HastatiKeleres

Andrada, citeşte dară, fie şi numai primul capitol din volumul întâi, acela despre relativitatea studiului istoric, şi odată ai să ne mulţumeşti !