COUP DE THEÂTRE. Syrie: Identification des enfants morts dans la ghouta

COUP DE THEÂTRE. Syrie: Identification des enfants morts dans la ghouta.

VIDEO – UN PAYS DEBOUT. Journal de Syrie du 02 septembre 2013. Assad au Figaro

VIDEO – UN PAYS DEBOUT. Journal de Syrie du 02 septembre 2013. Assad au Figaro.

Ce face Marea Britanie cu drepturile unui părinte basarabean ?

Marea Britanie face caz doar de drepturile „omului”, nu şi de cele ale părintelui ieromonah Savatie

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010

Părintele Savatie trebuia să vină la Londra ca să vorbească românilor la Institutul Cultural Român de acolo. Dar ambasada britanică din Basarabia îi face mizerii cu viza. De zece zile încoace, ambasadei majestăţii ei regale, reaua voinţă nu-i mai tace. Umilă decădere pentru locul pe unde a scris odinioară bardul pe care îl iubea atâta Eminescu !

Iată ce îndrăznesc să amintesc cu această nouă ocazie, în mod public, ambasadorului britanic :

Excelenţă, poate nu sunteţi informat despre istoria ţărilor în care reprezentaţi majestatea defunctului imperiu britanic.

Mi-aduc aminte, din păcate, eu nevrednicul rob Dan, de prea multe lucruri :

Britanicii au fost de partea turcilor pe când turcii îi căsăpeau pe creştini. Credinciosului vornic Ianache, Sfinţilor Martiri Brâncoveni, celor patru fii, Constantin, Radu, Ştefan, Matei, şi Sfântului Voevod Constantin Brâncoveanu li s-a tăiat capul, cu ambasadorul britanic de faţă, la loc de onoare, ca pentru un spectacol de soi.

Lev Davidovici Bronştain-Troţki, un postulant de vize deportat, apoi arestat, a avut totuşi liberă tecere prin Marea Britanie, venind din mahalaua New Yorkului cu un pumn de rivuluţioneri, arme, şi bani, în drum spre Sankt Petersburg… Iar acest Bronştain-Troţki zicea despre adversarii lui creştini : „Noi chiar dacă trebuie să-i omorâm, tot trebuie să le respectăm demnitatea”…

Britanicii l-au ţinut în aeroport, în frig, dezbrăcat la piele, pe Mircea Eliade, pe când acesta era diplomat al Regatului Român.

De ce ? Poate ne răspundeţi la obiect, fapt după fapt. Cu bardul ca model :


This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.

Eu trag nădejde ca memoria fostului imperiu pe care îl reprezentaţi în Basarabia să nu vă împingă la încă o vânzare a dreptului românilor la mezat. Aşteptând cu interes o reparaţie capitală, iar nu încă o capitaţie…

Most humbly do I take my leave, my lord.

Duminica, 19 Septembrie : Pătimirea Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont († 276) Pătimirea Sfîntului Zosima Pustnicul.
.

La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acoló şezum şi plânsăm…

Dintr-o Psăltire a sfântului proroc David…

Ce minune de fată face Domnul !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2010 by Provita, Gianna herself, and publishers of Dosoftei.

Public speech by Gianna Jessen, abortion survivor | Gianna Jessen, supravieţuitoare a avortului from provita on Vimeo.

La apa Vavilonului… Ce minune de fată face Domnul !

La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acoló şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,

Plângeam cu lacrămi herbinte.
Şi bucine ferecate
Lăsăm prin sălci aninate,

Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.

Ce nu ni să da-ndemână
A cânta-n ţară streină.

De te-aş uita, ţară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,
Şi direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!

Şi să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba,
De te-aş mai putea uita-te,
Ierusalime cetate,
Nainte de nu te-aş pune
În pomene-n zâle bune.

Să nu uíţ, Doamne svinte,
De Edom ce-au zâs cuvinte
Svintei cetăţ împrotivă,
Cu rău din gură zlobivă :
„Răsâpiţî-i zidiuri nalte,
Deşertaţ de bunătate!“

Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească!
Va fi ş-acela-n ferice
Ce-ţ-va veni să te strice,
Că ţî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul,

Când cuconii tăi de ziduri
Vor zdrobi-i ca neşte hârburi.

Psalomul lui David, 136, Psaltirea în versuri (a ieromonahului Dosoftei, pre versuri tocmită la mănăstirea Probota, sau la Roman, dar tipărită abia la 1673 în Polonia, la Uniev, când Dosoftei era deja mitropolit pribeag…)

Prin Cuvânt, nu prin dialog !

Dia-log sau doar prin Logos ? Iată cum mărturisesc eu :

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părinte, iertaţi şi binecuvântaţi !

Am selectat cu grijă pentru sfinţia voastră un studiu care a strâns mai toate datele cunoscute contra programului politic de otrăvire ce ni se pregăteşte, mai pe faţă, mai pe ascuns. Sunt direct implicat, ca generalist, deoarece mi se cere să încalc jurământul lui Hipocrat, să merg, mobilizat de prefect, în centre de vaccinare, pentru ca guvernul să otrăvească cu mâinile mele, spălându-se pe ale sale.

Bolnavii în grija cabinetului Sfântului Andrei sunt desigur abandonaţi, fariseic, pe timpul rechiziţionării mele, chiar de sunt grav bolnavi, în numele „intereselor superioare” chipurile, ştiinţific demonstrate. Mă întreb mai jos cum de am ajuns aici, apoi ce am de făcut eu, ce-mi rămâne deci, de făcut, concret.

De la început vă spun, chiar ameninţat cu amendă sau închisoare, sau cu amândouă, că eu nu mă duc unde mă cheamă „ştiinţa” infuză a guvernului Franţei. Mitropolia noastră are preot pentru închisori, nu rămân eu singur…

Dar mai e ceva : aceste date, chiar cum sunt ele, la vedere, nu mai interesează, se pare, decât pe „conspiraţionişti” ori pe „anarhişti” – oricum doar pe „marginali”. Datele pure nu mai interesează, cum văd, nici pe cei (sau poate mă înşel eu ?) care mai vor un „dialog” între ştiinţă şi teologie.

Într-adevăr, în asemenea măsură a decăzut judecata critică încât noi nu mai comentăm azi aceste date despre „ştiinţă” sau mizeriile ei, dar nici măcar nu le mai evaluăm.

Invocând diverse alte preocupări, noi lăsăm altora grija de a comenta datele acestea, iată, arhicunoscute. Totul se petrece de parcă moartea, provocată prin vaccinuri, (administrate obligator, chipurile, pentru a o evita) nu ar fi un subiect demn nici măcar de o dezbatere academică.

Repetăm astfel doar ceea ce vederea noastră în tunel ne mai împinge să alegem ca „obiective”, tot aşa cum eu de pildă, schimb iute un canal de tele-viziune cu altul, când nu-mi place ce văd. Discernământul, nefiind unul al smereniei, a pierit, se pare, cu totul.

Programul politic prezentat drept ştiinţă salutară (vaccinuri, prevenire, progres), este de fapt doar un program ucigaş banal, ce manipulează uneltele ori, mult mai grav, doar uneltirile ştiinţei (otrăvuri, abortive, infecţii, în chip de vaccin). Când le mai punem totuşi concret problema de bază, problema otravei pe care ne-o varsă în trup, „experţii” (plătiţi cum sunt de către otrăvitori) invocă „secrete militare”.

Am deci aici, chiar dacă nu mai e vorba de un dialog, câteva argumente ontologice contra acestui program politic. Sunt doar argumente ontologice, deoarece eu nu sunt teolog. Am convingerea că ştiinţa este încheiată, deci cred că putem formula deja o judecată de valoare asupra vieţuirii ei, cum am văzut, în chip vădit limitate.

Moartea acestui magisteriu este constatată de specialistul din mine, care afirmă că ştiinţă nu există fără metoda aceea specială de a deduce puncte de vedere noi din analiza datelor experimentale, observate într-un duh de pricepere sporită (teorie).

Argumentele mele contra dialogului cu o ştiinţă deja moartă sunt prin urmare ontologice. Evenimentele ne pun deci în faţa unei probleme ontologice, înainte de a fi gnoseologice.

De ce ? Totul, cum se vede, se petrece deja prea iute, luându-ne in corpore într-un Maelstroem la vale, dar într-un duh de loc ortodox :

Când discutam, înainte de evenimentele actuale (impunerea vaccinurilor – ce vor veni de facto obligatorii nu doar pentru medici, deoarece legea OMS este doar o dictatură mascată sub un chip fals de urgenţă sanitară), aveam deja probleme insolubile ale „dia-logului”. Acestea erau în principal probleme semantice, mai ales în tentativele de a pricepe, sau numai de a defini – a defini măcar de care ştiinţă, de care teologie, şi de care dialog era vorba.

Iar acum iată, avem mai degrabă probleme ontologice.

Întrebarea pe care mi-o pun este, prin urmare aceasta : există oare domeniul unui dialog între ştiinţă (fie aceea măcar strict “obiectivă” – deşi, sincer, nu pricep această “apriorie” în experienţa noastră a inimii în care nu s-a coborât încă mintea) şi teologie (fie aceea măcar a noastră, cea a Sfintei Tradiţii) ?

Într‑adevăr, cum oare se mai poate dialoga cu cei care nu au pe Dumnezeu în “universul discursului” lor, folosind ştiinţa doar împotriva creaţiei lui Dumnezeu ? Acum e vremea de ales, cum spune părintele Iustin Pârvu, între mărturisire, şi o „ponderare” căldicică, ce mai amână un pic boala pân’s-o coace poama…

Apoi, şi oare în ce duh putem noi mărturisi pe Hristos celor ce-L hulesc, sau cred doar că-L pot “ocoli” prin “ipoteze” ?

Căci ştiinţele sunt, iată, doar unelte ale păcatului, când nu sunt de-a dreptul uneltiri contra creaţiei lui Dumnezeu, pe care cineva o vrea distrusă, pe scară planetară, ca acuma.

Iar ştiinţele despre ştiinţe nici măcar nu fac o filosofie a ştiinţei…

Omul se face doar (când nu se desface), Domnul singur face

Libertatea omului este întreagă – aceea a alegerii. Doar după roadă se cunoaşte totul…

Identitatea mea este doar aceea a celui ce primeşte Sfântul Trup. Nu mă definesc ca scientist. Sunt definit de ceea ce cred şi sunt, nu de ceea ce cred că ştiu. Sfântul Grigorie Palama avea dreptate – Fiinţă nu ştiinţă !

Făcătura ştiinţei, căci nu putem numi concepţie (doar Domnul creează lumea) nu trece de fel de heliocentrism, evoluţionism şi relativism.

Acestea sunt ireconciliabile cu isihia, cu dragostea de Domnul, şi de Cuvântul Lui. Plăsmuirile „ştiinţei” sunt ireconciliabile cu ortodoxia, întocmai cum „ideile” lui Varlaam Calabrezul sunt ireconciliabile cu isihia, aşa cum a scris în anatema lui contra lui Varlaam, sfântul Grigorie Palama.

Iar acum, făcătura ştiinţei, nu trece nici măcar de păstrarea a ceea ce ne-a lăsat, în mila Sa, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei ce uneltesc pe seama ştiinţei vor să distrugă, cum vedem, doar ceea ce a făcut, apoi a răscumpărat din cădere, jertfindu-se, Domnul nostru Iisus Hristos în nesfâşita Sa milă pentru noi.

Care este deci criteriul ce ne mai rămâne în acest timp ?

Domnul ! Nici un criteriu nu rezistă dacă acest criteriu nu coboară direct din criteriul veşnic, realissim, prim şi ultim, care este “Cel ce este”.

Nu Domnul face ştiinţă, ci oamenii o fac, oamenii care vor să ştie fără să-L ştie. Ce fel de ştiinţă mai e aceasta?

Mi se pare, în concluzie, bazându-mă pe ceea ce văd tot mai des cu inima, că nu putem împăca într-un duh şi într-un Cuvânt ştiinţa (care este deja încheiată, după cum scria Constantin Noica), şi cultura Duhului.

Prin ştiinţă nu putem atinge de fel cultura Duhului, oricât am fi noi de buni şi darnici cu “obiectivii”.

Acestea nu se pot împăca deoarece există, cum a rostit părintele Rafail, o singură moarte – moartea necunoaşterii de Dumnezeu.

Acum începem să vedem unde ne duce această necunoaştere, de care, din păcatele ei, se face vinovată ştiinţa.

Ca în orice dialog real, unde nu este cuminecare, nu e nici comunicare.

Mântuitorul nu ne-a chemat la dialog cu cărturarii şi cu fariseii.

Mântuitorul ne-a chemat la El.

Pentru ca să ne mântuim, să ne ferim deci de „ştiinţa oamenilor” sau de roadele ei otrăvitoare, pentru că minciunile după roadele lor se cunosc!

Nu cu „vaccinarea” otrăvitoare scap eu nevătămat, ci cât mai curat, cu El pe Sfânta Cruce.

Rugaţi-vă pentru mine să ridic sabia Duhului, apoi chiar spada credinţei, ca sfinţii neamului românesc, iar nu să-mi plec grumazul făcându-mi iute metanoia dia-logului cu cei ce ucid chiar acum creaţia lui Dumnezeu! Dacă mi se cere să fac rău pentru că sunt, chipurile, medic, eu vreau să fiu doar preot, în slujba Domnului.

Superioritatea ţiganilor

Un excelent text preluat din Vestea, vrednic periodic al comunei Mehadia din Banatul românesc!

by Dr. Pr. Alexandru Stănciuescu Bârda
All Rights Reserved

Copyright © 2009

De fiecare dată când am scris ceva, am fost convins de adevărul celor scrise. De data aceasta aş vrea din tot sufletul ca cele ce scriu să nu fie adevărate şi să nu am dreptate. Afară doar dacă realitatea…!

Ţiganii le sunt superiori românilor prin câteva aspecte foarte importante. Acestea pot fi constatate de oricine cu uşurinţă:

În primul rând ne sunt superiori prin concepţia lor privind naşterea de copii. Ţiganii primesc copiii ca pe un dar al lui Dumnezeu. Ei nu se tem de sărăcie. Unii sunt săraci lipiţi pământului, au droaie de copii şi nu se tem să mai facă alţii. Sunt convinşi că Dumnezeu va avea grijă de toţi. Se căsătoresc de la vârste fragede, respectiv 12-14 ani şi nu lasă loc perversiunilor de tot felul. În documentele istorice se vorbeşte de ţigani în actele domneşti şi boiereşti. Când se vindea o moşie, ori se dădea dotă unei fete, ori erau răsplătiţi anumiţi demnitari pentru servicii deosebite aduse domniei, printre altele se menţionau şi câteva „sălaşe de ţigani”. Aceştia asigurau muncile mai aparte la curtea boierului, respectiv: potcovitul, fierăria, cărămida, îngrijirea animalelor. Unele ţigănci aveau grijă de coconii boiereşti, altele erau folosite chiar la bucătărie. Mulţi ţigani erau lăutari. Într-un cuvânt, numărul lor era foarte redus, de ordinul câtorva mii la nivel de principat românesc. Datorită concepţiei lor privind copiii şi naşterile, azi în ţara noastră au ajuns să se numere cu milioanele şi creşterea continuă să fie masivă, spre deosebire de situaţia românilor, care sunt într-un continuu regres demografic.

În al doilea rând, cred că ţiganii ne sunt superiori prin respectul ce-l au faţă de portul şi limba lor. Au plecat de ani din India, ţara lor de origine, dar ei îşi păstrează cu sfinţenie portul şi limba. Nu se ruşinează să se poarte şi să vorbească ţigăneşte, ba dimpotrivă, prin port şi limbă îşi manifestă mândria lor de etnie, de popor. Mă întreb şi întreb ce se întâmplă cu românii, cu atitudinea lor faţă de port şi limbă. Portul popular românesc a ajuns piesă de muzeu, ori element decorativ ocazional, care se poartă pe la serbări, concursuri folclorice şi alte manifestaţii de acest gen. La câteva luni întâlnesc pe stradă câte o femeie de ţară îmbrăcată cu un opreg, cu ie, ori fustâce. Şi aceea se manifestă în mod stângaci, se vede că nu este în elementul ei. Hainele cumpărate la kilogram au umplut lumea. Toate burfele şi zdrenţele străinilor, de care aceştia au vrut să scape, le-am luat noi şi le folosim ca vestimentaţie. Nu e de mirare când vezi pe stradă oameni, români din tată în fiu, îmbrăcaţi turceşte, ungureşte, franţuzeşte, englezeşte etc. Din când în când mai trece şi câte unul îmbrăcat româneşte…

Limba noastră, limba vechilor cazanii, cum spunea poetul, o stâlcim cu tot felul de cuvinte de împrumut, precum turcisme, franţuzisme, americanisme, italienisme şi alte isme. Şi-i păcat că uităm, ori aruncăm la coş cuvinte cu mare încărcătură semantică şi ideatică, multe dintre ele fiind adevărate documente ale originii şi continuităţii noastre româneşti.

Poate vor fi şi alte elemente prin care ţiganii ne sunt superiori, dar aş vrea să mă opresc aici, deplângând superficialitatea şi dezinteresul multora dintre noi, românii, faţă de ceea ce ar trebui să avem sfânt!

Testul este preluat dintr-ului din volumele Părintelui Doctor Alexandru Stănciuescu Bârda, anume cel intitulat „ Piscuri şi prăpăstii” şi care a fost publicat de Editura Cuget Românesc în anul 2005.

Cunosc o Singură Schimbare :

Schimbarea la Faţă

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Mântuitorul nu S-a schimbat. Doar apostolii au putut în fine să-L vadă, în tăria slavei Lui. Mântuitorul este mereu acelaşi. Cum oare am putea noi păcătoşii pretinde a voi să-L aducem pe Mântuitor din adâncul inimii noastre, unde El are sălaş de la Taina Botezului, la traiul nostru tot mai violent schimbător, prin aggiornamento sau ecumenisme ? Adio slăbănogelii noastre duhovniceşti ! Sunt vremuri tainice care ne cer a fi tot mai tari. Iată ce bine scrie chiar azi părintele nostru Savatie :

Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol.

Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi.

Acest articol a fost scris miercuri, 8 iulie 2009 la 9:34 şi este înscris în Moldova Anticomunistă, Ortodoxie.

Arhimandritul Iustin Popovici avea dreptate…

Vremurile dau dreptate vederii ecumenismului ca pe o panerezie a timpurilor moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”. Aceasta ne spune Sfântul Iustin Popovici, din dreapta imaginii. Sfântul Iustin Popovici este fotografiat aici cu părintele nostru arhimandrit, Sfântul Ilie Cleopa”.

Fraţilor, am primit de la prietenul nostru din Grecia acestea :

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI : SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim

Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the „Pan-Hellenic Orthodox Union”

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas

Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: <>. Ibid,15 , pag. 216 : <>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. …. The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Cifra Fiarei

Suntem oameni sau vite ?
Talmudul care vede neamurile ca pe vite, a pus idolatriile babiloniene mai presus de Domnul, Cel care a vorbit prin Tora…

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Semnez cererea de a nu fi pus la cifra biometriei Fiarei aici apoi dau mai departe…

Nimeni nu e mai tare în lume ca dragostea în tăcere, jertfa consimţită, Păstorul cel Bun !

Durerea cititorilor Legii Strămoşeşti !

CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Copyright © 2008 Părintele Protos. Justin Pârvu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Scrisoarea Părintelui Iustin

Preafericite Părinte Patriarh,

Nr.4090/3 Iun 2008
În atenţia Preafericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum – nesiliţi de nimeni – ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune:

Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă

– şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar:

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?

De asemenea, canonul 45, care spune:

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească ”.

Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Justin Pârvu

1 iunie 2008
Prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu"

„Când Îşi Urmează Destinul, Au Apărarea Lui Dumnezeu…”
„Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Părintele Arsenia Boca spunea că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă !”

„Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pâna şi jertfa Sa pe Cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare.”

„Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevazută.”

„Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe Cruce.”

„Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

„Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simplă valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbatici întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei ?”

„Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.”

„Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.”

„Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei ar­hie­rei, pre­oţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dog­­mele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecu­me­­nice, alt­fel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu !.”

"Dar Prin Ce Veţi Trece Voi…"

„Este o vreme de pustiire a neamului”
Părintele arhimandrit Iustin Pârvu spune despre neamul nostru:

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

” Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. (Părintele arhimandrit Iustin Pârvu) ”

Părintele arhimandrit Iustin Pârvu continuă :

” Stiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut in stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai inţelept şi mai destoinic în a invinge iadul.”

” Politicienii ştiu că întotdeauna Biserica a fost forţa şi rămâne forţa unui stat, şi de aceea s-au grăbit să o paralizeze. Nu i-au mai dat voie să lucreze şi ne găsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva.”

” S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară.”

” E o vreme de pustiire a neamului, dar sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-a lăsat în toate vremurile grele, când Biserica noastră a fost prezentă în mijlocul poporului, când Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, uniţi cu toţi călugării si călugăriţele din mănăstiri păstrau tradiţia şi continuau istoria. Aceştia erau ei politicieni ? Înainte de toate erau creştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şi implicit ale neamului…”

Dar tot părintele arhimandrit Iustin Pârvu trage concluzia, iar aceasta trebuie ascultată :

Cu Noi Este Dumnezeu !

Ecumemismul este nivelarea rugii la treapta ei cea mai joasă
Panerezia Timpurilor Moderne

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

„S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceată a neamului nostru, care va avea o consecinţă extrem de gravă peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla să nu mai vorbim în limba română, să nu mai avem unde să ne închinăm într-o biserică ortodoxă română în Moldova de astăzi sau oriunde în ţară… Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atât de grozave. Dar prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi… (Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu)

Părintele Iustin Pârvu, care nu mai este stareţ la Sfânta Mănăstire Petru Vodă din 2006, a văzut mai limpede. Părintele Iustin a priceput tot ce ne este pregătit la foc mic în copaia în care ni se face baia mondialismului.

Ordodoxia o spune pe cea dreaptă ecumenismului, oricum am scălda noi printre streini (nu doar de vorbă sau de port) erezia asta în copăile mofturoase ale ademenirilor celor mai viclene. Ortodoxia este dreapta înţelegere. Istoric, liturgic, teologic, dogmatic sau canonic, ecumenismul este cea mai mare erezie, este panerezia timpurilor moderne.

Unirea bisericilor care sunt singurele instituţii divino-umane ale lumii contemporane, este opera lui Dumnezeu, iar nu a oamenilor ! Credinţa în care ne întărim duhul nostru este doar aceea a lui Iisus Hristos, a părinţilor, a mărturisitorilor, a mucenicilor de care ne e mai plin azi calendarul decât ne sunt inimile…

Stăpânul nostru este Iisus Hristos, Dumnezeu venit printre noi oamenii ca să ne mântuiască, iar nu un episcop sau altul de Roma care se crede infailibil sau deasupra Sfintelor Sinoade. Părintele Cleopa a spus-o doctorului helvet cel venit să-i ceară sfat ca unui „om sfânt” – sfânt este numai Domnul Dumnezeul nostru. „La ce-ai venit la un cioban ?”

Ce au ei dar de căutat la ciobani ca noi ?

Cum spun părinţii, ecumenismul este coborârea rugii pe treapta ei cea mai de jos, prin chiar voia unor slujitori ai Bisericii, produsul masoneriei, panerezia timpurilor moderne. Pentru ascultarea sirenelor s-au pierdut multe suflete. Glasul mieros al lor începe cu lucruri simple. Primejdia este a uita acele taine asupra cărora nu veghem niciodată destul.

„Moartea, moartea, moartea…”… Gândul la ea este cea mai mare înţelepciune care păzeşte pe om de tot păcatul… Tot sfântul Vasile cel Mare ne face limpede ce ne aşteaptă şi pe noi dacă nu ne mai vindem sufletele, primind mai degrabă exilul : „Unde mă poţi exila unde nu este Dumnezeu?”

Apa Isvorului

Ce face apei de isvor lumina lină ?
Un pic de sfinţenie terapeutică…

Numelui păcii mele

εἰρήνα (Delphi, ~400 î. Hr.)
εἰράνα (Delphi, mai târziu)
εἰρήνη (eirênê)

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Aţi privit odată, bine de tot, adâncul apei de isvor ? Este parcă mai aproape decât suprafaţa… Şi totuşi, încercând cu mâna, ceea ce devine acum, prin setea noastră de a pipăi, fundul apei, ne apare iar mai departe decât oglinda ei. Astfel de paradox pentru ochii noştri cei leneşi este cu mult mai frecvent decât ne-au lăsat să pricepem toate simţurile noastre.

Limpezimea cu totul cristalină a isvorului ne apare ireală. Ne apare, şi nu este, doar pentru că nu vrem să pricepem decât ceea ce percepem… Această pricepere se petrece însă atât de minunat încât adâncul, pe care ar trebui să-l aflăm în străfund, ni se arată totuşi mult mai aproape decât credeam că este când încercam să-l pipăim. Eu cred că adâncul iese la iveală mai aproape decât faţa apei, cea care tremură mai repede, pentru ca noi să ne putem gândi în pace la cele veşnice…

Tot astfel, azi, privind în ochii ei atât de limpezi (fără să-i văd decât cu adâncul sufletului) am înţeles un strop de apă neîncepută : există o structură a lumii care desfiinţează distanţele şi timpii. E o structură blândă, învăluitoare şi discret luminoasă… Uneori iese din fiinţe tot atât pe cât intră în ele. Ea leagă fiinţele dragi între ele, şi printre ele cu înaltul văzduhului. Ea trece de oglinzi şi poate prin săgeata ei chiar şi văz Duhul. Ea e continuă, ca o ţesătură de preţ străvezie, dar prea fină pentru a putea fi pipăită. În această structură totul este continuitate admirabilă. Totul este prezenţă discretă şi atotcuprinzătoare.

Şi legănat în răceala ei atât de plăcută, care mă încălzea cu fiecare strop de apă din isvorul ei, m-am mai gândit, azi : Duhul lucrează această minune. Miracolul continuă în orice clipă. Şi o ţine cât vrei, până ce-ţi umple viaţa toată. Duhul o face tainică şi minunată. Cu totul, ţesătura aceasta ce te îmbracă dacă o primeşti, este de o frumuseţe de-a dreptul firească. Este “ţesătura ontologică”.

Materia devine minunată şi ea, dacă este antrenată firesc întru Domnul. Aspectul tehnic al acestui antrenament se poate numi, dacă vrem să-i zicem matematiceşte, privire cardinală. Enumerarea darurilor materiei astfel pricepute este cardinală, pentru că iese din ordinea greoaie a lumii în care doar oamenii fac regulile. Trăirea în această materie transformată ontologic devine cu totul adevărată. Cu adevărat este minunat să simţi cu ochii şi să pipăi mângăind cu privirea. Este adevărat. Deci cum se face?

Se făcea – aşa de limpede scrie orice descriere pertinentă a realităţii, cum este de pildă liturghia cosmică a basmului – se făcea deci, că tot gândul biruitor în orice clipă era cristalizator ! Oricine primeşte Duhul pregătit, îl poate împărtăşi cu aproapele. Aşa se făcea ţesătura tainei. Ontologic, este vorba de ţesătura realului, adică adevărul. Structural, este vorba de viaţă. Operaţional, am numit calea. Duhul ne mântuie, pentru că într-un chip care nu se poate povesti, este toate cele trei Feţe împreună. Semănând după trup cu noi, Mântuitorul ne aduce, pentru noi, Duh sfânt, ducându-ne pe fiecare, cât cerem, către Tatăl.

Cu materia cea mai grea ţesută fin în taină, totul participă la ea. Lumea este “sădită cu minuni” prin orice strop de lumină lină care cade peste noi sau se întinde prin împărtăşirea noastră. “ Moaşa ” cea pricepută ale cărei mâini aproape că mângâie ţesătura vieţii, moaşa rugăciunii noastre deci, ajută tot greul materiei noastre să fie tors. Apa vie din basm este chiar stropul scurs din această mână feremecată a moaşei. Apa neîncepută este apa în care orice gând bun lucrează ca o sămânţă de cristalizare. Iar viclenia necuratului este în a împinge sfeştania înspre nimicurile vrăjii. Căci unde ne putem vindeca oare prin ceva în care nu este Dumnezeu?

Năvodul vicleanului nu este pentru peştii Domnului. Orice gând care nu luptă să rămână în apă vie strică şi îngreuiază lumea prin păcat. Tu fii sămânţa cristalului celui mai limpede, şi e destul. De puterea apei neîncepute toţi vor să se împărtăşească – de la mincinoasele ospeţe gnostice, până la babele căpăţânoase, trecând prin fiecare dintre noi. Tu fii sâmbure de lumină, tare ca piatra, iute ca săgeata, dar spontan şi nu greoi, şi vei vedea mereu adâncul înaintea oglinzilor.

Adevărul este al bisericii dreptcredincioşilor, pentru că biserica este una prin lucrare dumnezeiască, iar nu omenească – cea prin politicească lucrătură. Calea este a familiei, pentru că numai întreita dragoste a aproapelui – cea a soţiei, cea a soţului şi cea a copiilor – iubeşte frumos pe Hristos. Viaţa este de la rădăcină întru neamul tău, deci cum să-L câştigi pe Hristos fără să-ţi câştigi, sau măcar să nu-ţi sminteşti aproapele, chiar atunci când te sapă ca în lumea românească de azi, doar doar va da de apă?

Lumea reală este, iată, una de minunată taină. În lumea cea adevărată, tot ce se petrece este fără distanţe şi fără garduri. Ïn această lume adevărată, tot ceea ce numim cu ochii noştri coborâtori “ minune ” este de fapt şi de drept doar o structură continuă. Nu minunea este excepţională, ci doar recunoaşterea ei. Această structură este străvezie, dar nu se poate împărtăşi oricum, şi desigur niciodată prin altă forţă decât aceea a apei vii a rugii. Nici agheasma nu se face fără rugă multă!

Lumea nu ţine nici o clipă fără această minune de fiecare clipă a prezenţei continue a Duhului. Cine ia parte la ea, acela trăieşte. Cine se împărtăşeşte din ea şi se face ca ea, acela nu mai moare. Iar cine o construieşte în orice moment, fie şi numai prin lupta gândului în războiul cel nevăzut, acela face şi merită pacea. Numele meu al păcii, care la Pitagora însemna în chip enigmatic „trei” (cf. Theol. Ar. v. I, 16), atestat încă de la pelasgi în forma cea mai veche εἰρήνα, este cum se vede apa din adâncuri a isvorului. Ori făcătorii de pace, “aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” ( Mt 5, 9 )

Publicat tot azi în Cazania, în 9 iulie : Pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina) din Sicilia, Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiril, episcopul Gortinei din Creta, Sfinţilor Mucenici Andrei şi Prov, care prin foc s-au săvârşit, pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch, pomenirea icoanei Maicii Domnului Panachrana din Cipru. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Ne trebuie Ardealul…

Oricât s-au străduit papistaşii, neamul românesc a rămas drept-credincios

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009


De-ar fi să ne-ngropăm de vii! E greu de imaginat martiriul unui popor pe care oricine l-a vrut schimbat numai pentru că era al locului…

Un Pic de Ateism "ştiinţific"

Despre motivaţia politică a ateismului

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Orice neam este cu mult mai uşor de dominat dacă acelui neam i se taie rădăcinile, astfel ca fiii lui să cadă singuri de la Nume la număr. Trista realitate istorică a căderii noastre este aceea că firul conducător al istoriei europene a ultimilor trei sute de ani se poate rezuma prin distrugerea ideii naţionale.

Ori neamurile nu sunt făcute, cum făcătură e toată pseudorealitatea fariseică autoidolatră, ci neamurile sunt create, cum suntem noi oamenii. Cea mai adâncă rădăcină a individualităţii oamenilor, propriul uman, specificul nostru este credinţa. Neamurile sunt deci individualizarea colectivităţii de la rădăcinile ei, părţile întregi ale comuniunii reale, aceea a credinţei. Neamurile nefiind create de oameni, nu pot fi anihilate de oameni, care pot cel mult să se distrugă individual prin păcat, mergând fiecare la moarte irevocabilă în loc de Înviere. Programul anti-neamuri este de aceea o iluzie fariseică. Această eroare, iluzie, sau fals intelectual au fost însă in nuce tot programul fariseic.

În cadrul istoric al revoluţiilor moderne, care au început cu cea franceză şi au culminat cu cea bolşevică (continuând cu cea „neoconservatoare”, „globalistă” sau „mondialistă”), mişcarea ateistă (mai precis cea antihristică, apoi cea anticreştină) au constituit fondul sau esenţa tuturor schimbărilor „revoluţionare”, mecanismul „progresului” sau filozofia „modernităţii”.

Nu contează în pseudoanalizele fariseice ale sistemului de valori ale minciunii organizate nici datele istorice nici nimic altceva decât minciuna per se. Nu a contat în nici o astfel de analiză faptul că „progresul” nu duce nicăieri sau faptul că sute de milioane de crime de stat, democidul, foametea, prigoana, au fost calea acestuia.

Cum se perpetua minciuna ? Ca odinioară „progresistul” comunist bine etichetat de propagandist, erai, în globalism, pe mai departe, sau mai pe scurt, bine văzut, dacă „te dădeai modern„, ciocoi, relativizant, „democrat”, adhocrat, corporacrat, cleptocrat, etc.

De la Templul Raţiunii în care a fost transformată catedrala Nôtre Dame din Paris, până la distrugerea şi desacrarea zecilor de mii de lăcaşe de cult din Rusia după 1918 şi „ereziile ecumeniste”, mersul anti-creştin al istoriei europene a fost dirijat de motivaţia politică a programului secular şi secularizant care poate fi numit „anti-neamuri”.

Programul acesta este formalizat în modul cea mai limpede încă de la manifestul lui Adam Weishaupt, primul profesor ateu de drept canonic din istorie, membru activ şi „cadru” internaţionalist avant la lettre din societatea Iluminaţilor bavarezi, o „masonerie din interiorul masoneriei”. Ateistul cu program, Adam Weishaupt, este un iezuit răspopit, devenit satanist, luciferian şi nomen odiosum. Programul său a devenit „ateismul ştiinţific” al „ideologiei progresului”.

Este vorba de o doctrină ridicată la demnitatea de revelaţie a tergo. Promovată imediat, insistent, apoi adânc penetrant în societatea europeană prin sistemul de organizare al casei Amschel, ea a aflat un corp social nepregătit, naiv apoi chiar bine copt prin agitatori de meserie. Programul ateist şi-a ales un simbol satanic, pentagrama, drept „scut roşu”, şi şi-a însuşit apoi hexagrama apoi chiar numele „patronimic” corespunzător. Această impostură intelectuală a devenit în mod fals, fraudulos, apoi nespus de scandalos, tiparul ori programul cu care au fost otrăvite minţile crude ale copiilor în toate statele „lagărului socialist”.

Cea mai limpede dovadă a repetării istoriei este că ideea de libertate religioasă a fost vânturată contra sistemului socialist când acesta era planificat să cadă, dar reprimată în 96% din mediile oficiale ale oficinelor „mondialiste” imediat ce zidul Berlinului a căzut. Acum pentru un zid căzut, trei altele s-au ridicat.

Motivaţiile unui agnostic contra ateismului
Ciudat, agnosticismul nu poate face din îndoială o armă antifideistă. Agnosticismul nu poate motiva ateismul. Toată frauda intelectuală a ateismului este demontată prin aceste fapte simple, repetate în istoria intelectuală a ultimelor două mii de ani :

O respingere a Creatorului duce la cultul egolatru al derizoriului propriu. Mai mult : Ateistul crede şi el, „dar crede că nu crede” cum scria Vasile Voiculescu, doctorul scriitor din Rugul Aprins. „Religiile ateiste” contemporane au fost prezise apoi bine descrise de Mircea Eliade. În rezumat, nu există societate umană, istorică, preistorică ori anistorică, în nici un timp cunoscut – fie şi cea virtual-post-modernă – care să nu fie religioasă. Acest fapt a fost remarcat la vremea lui chiar de Cicero.

În privinţa monoteismului, respingerea lui Dumnezeu presupune în prealabil referirea la Dumnezeu, deci recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, deoarece nu poţi respinge ceea ce nu este. Acest fapt logic – remarcat încă de Anselm din Canterbury – constituie faimosul argument ontologic (credo ut intelligam).

Dumnezeu este ens realissimum deoarece nu există nici un nivel (fizic ori imaginat) al realului care să i se poată suprapune. Kurt Goedel, autorul celei mai cuprinzătoare teoreme a incompletitudinii oricărui sistem formal, inclusiv a celor logice (celebrul paradox al lui Goedel) a aflat o demonstraţie excepţională a existenţei lui Dumnezeu. Nu a publicat-o însă, din teama de a nu fi „taxat” drept credincios. Ce jalnic cerc vicios tocmai la cel care sărise de nevoie în cel virtuos ! Petre Ţuţea a observat, admirabil, că intelectul este neputiincios atunci când pretinde a crea adevărul. Adevărul poate fi recunoscut, dar nu creat sau demonstrat. El există. Doar minciuna se inventează. Adevărul, spune limpede, tăios de limpede marele filosof român, nu se poate inventa. Dacă adevărul nu este revelat, atunci el nu există.

Desigur, nu se poate subordona credinţa unei demonstraţii logice. Iar adevărul nu se poate substitui nici unui sistem particular de criterii ale sale. Acesta este veritas secundum fidem a medievalilor, „iar eu nu admit decât Pistis” scria inegalatul Petre Ţuţea. Credinţa este libertatea, singura, prima, şi ultima, deoarce nici Dumnezeu Creatorul nu o impune.

Ateismul este în concluzie caracteristica pseudo-culturală a căderii, expresia ultimă şi forma acută a decăderii individului redus de la nume la număr, care vine de nicăieri şi nu se îndreaptă nicăieri.

Sfintele Icoane

Un text frumos din Virgil Gheorghiu

by Virgil Gheorghiu

Comments by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

În dicţionar, aflăm că termenul icoană înseamnă în greceşte imagine.

Într-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, „divino-umană”, în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele théos, care înseamnă „Dumnezeu”, şi anêr, care înseamnă „om”.

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Într-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. În icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. În icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. În timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana.

Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, gaze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. În viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

În icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. În icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoană nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup (nota 2). Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup.

Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile – ca uleiul, cerneala şi culorile – realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu- are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică „nefăcută de mână omenească”, Este chipul lui Hristos imprimat în Chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de ” Sfântul Chip „. În afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer.

Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii, Ştiam că „cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele” (nota 3).

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească – chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. Îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus.

E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu.

Note
Nota 2 : SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5.16.
Nota 3 : Faptele Apostolilor 7, 49.

Isvor
Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din ”De la 25ème heure à l’heure éternelle” : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, BOBE-6010-REFS-0001, pp. 20 sq.)

Scara Sfântului Ioan Scărarul

by ieromonahul Paisie
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Saint Jean Climaque dit : “ Nul n’entrera couronné dans la céleste chambre nuptiale s’il n’accomplit le premier, le second et le troisième renoncement. Je veux dire le renoncement à toute affaire, à toute personne, à tout parent  ”. Et dans l’office du petit schème, le postulant est demandé : “ Supporteras-tu toute affliction, toute austérité ( et pauvreté ) inhérente à la vie monastique, en vue du Royaume des Cieux ?  ”. Après la réponse du postulant, l’higoumène dit cette prière : “ Seigneur, notre Dieu, tu as décidé que seul sont dignes de Toi, ceux qui ont abandonné tous les biens de cette monde, leur parenté, leurs, amis, et se sont mise a Ta suite. Reçois donc ton serviteur, qui a renoncé à toutes ces choses  ”. Toutes ces affirmations nous montrent que le moine qui suit la voie de la perfection doit renoncer aux biens et richesses matérielles, et mener une vie de pauvreté, selon l’exemple du Christ, qui cherchait si peu les possessions de ce monde qu’Il “ n’avait pas où reposer Sa tête ”. (Mt 8, 20).

Par le vœu de pauvreté et la pratique de la pauvreté évangélique, le moine renonce à la sécurité, au confort, au prestige et à l’indépendance qui confère la richesse, ou au moins l’aisance matérielle. La pauvreté est ainsi pour lui, un moyen d’exprimer et de réaliser une parfaite dépossession de lui-même ; par elle, il renonce à se suffire et à se fermer sur lui-même dans l’affirmation de son individualité, afin d’entrer en parfaite communion avec Dieu et les hommes. Elle atteste, aussi, la préférence que le moine accorde aux biens du Royaume de Dieu sur les biens terrestres, son abandon filiale à la providence divine et son amour du prochain. Saint Jean Climaque nous la montre en disant : “ Un moine sans possessions est maître du monde. Il a confié à Dieu tous ses soucis, et par la foi il a acquis tous les hommes pour serviteurs. Il ne parle pas aux hommes de ses besoins, reçoit tout ce qui lui vient de la main du Dieu  ”.

Dans le vœu monastique de pauvreté, ou de non acquisition, l’accent est mis sur la lutte, contre la passion d’acquérir ( pléonexia ), l’amour de l’argent ( philargyria ) et des choses.

La pléonexie consiste essentiellement dans la volonté d’acquérir des nouveaux biens, dans le désir de posséder d’avantage, et la philargyrie, quant à elle, désigne un attachement à l’argent et aux diverses formes de richesses matérielles. Cet attachement se manifeste dans la jouissance éprouvée à les posséder, dans le souci de les conserver, dans la difficulté que l’on éprouve à s’en séparer, dans la peine que l’on ressent à en faire don.  Saint Jean Climaque introduit ainsi le chapitre de l’échelle qui est consacré à l’amour de l’argent : “ Disons donc d’abord quelques mots de la maladie, nous traiterons ensuite brièvement du remède ”.

A la suite de saint Paul ( cf. Eph 5, 5 ), saint Jean Climaque dit que “ L’amour de l’argent est l’adoration des idoles.

” Puisque dans la vie de l’avare et du cupide, l’argent et les diverses formes de richesses occupent la place due à Dieu, et devient pour lui des idoles. Celui qui est victime de ses passions n’adore pas les richesses comme les idolâtres adorent leurs idoles dans le cadre d’un culte constitué mais il a au fond la même attitude qu’eux : Il leur accorde en fait la même importance, voire la même sacralité, leur porte le même respect, leur manifeste la même vénération, et dépense pour elles toute son énergie, toutes ses forces, et tout son temps.

Ensuite, saint Jean dit que l’amour de l’argent est “ la fille de manque de foi. Il prend prétexte de la maladie, prévoit la vieillesse, suggère que la sécheresse va venir, annonce en avance la famine.  ”  Ces traits révèlent une manque de foi et d’espérance en Dieu, une inquiétude de l’homme face à un avenir qu’il ne connaît ni ne le maîtrise pas, la tentative d’acquérir une multitude des biens matériels, d’assurer en quelques sortes cet avenir, l’homme se confiant en ses propres richesses, au lieu d’attendre de Dieu tout secours. Mais, l’homme doit remettre toute sa confiance et tout son espoir en Dieu car le Christ même a dit : “ Ne vous inquiétez pas de votre vie, de ce que vous mangerez, ni pour votre corps, de quoi vous le vêtirez. ” ( Mt 6, 25 ). Du moment que les liens de la propriété sont rompus, le danger est écarté pour l’homme de mettre sa confiance en quelque chose de terrestre. Il est devenu libre pour Dieu. Mais c’est de cet aspect positif de la renonciation au monde qu’il s’agit en définitif. Tout le réfus et le renoncement tend à affirmer et à assurer une vie plus haute promise à ceux qui suivent le Seigneur. La pauvreté volontaire libère l’homme des contingences terrestres. Saint Jean Climaque dit : “ Comme celui qui a les pieds enchaînés ne peut marcher, ainsi en est-il de ceux qui amassent des biens, ils ne peuvent montez au Ciel. ”

Pour vaincre l’amour de l’argent et la passion d’acquérir, il faut que l’homme s’efforce de se contenter de ce qu’il possède. Saint Paul conseille : “ Que votre conduite soit exempte d’avarice, vous contenant de ce que vous avez présentement car Dieu Lui-même a dit “ Je ne te laisserai ni ne t’abandonnerai ” ( He 13, 5 ) ”. L’Apôtre indique par là même qu’une condition de la victoire sur l’avarice est l’acquisition d’une foi solide en Dieu. Ce qui affirme explicitement saint Jean Climaque : “ Une foi inébranlable coupe tout souci à la racine. ” 

La valeur de la pauvreté repose moins dans la privation des biens temporels que dans la prise de conscience de l’importance relative de ces biens et de la nécessité de tendre toutes ses forces vers le Royaume des Cieux, unique objet de désir des chrétiens. Dans l’office de la tonsure, dit-on : “ Ne préfère donc rien à Dieu. ”  L’on peut d’ailleurs constater que plus il s’attache aux biens spirituels, plus il acquiert le détachement à l’égard des biens sensibles. Saint Jean Climaque dit : “ Celui qui a goûté les choses d’en haut méprise facilement celles d’en bas.  ” et encore : “ un petit feu suffit pour brûler beaucoup de bois ; et à l’aide d’une seule vertu, on échappe à toutes les passions que nous venons de dire. Cette vertu se nomme le détachement; elle est engendrée par l’expérience et le goût de Dieu. ” 

Pour s’attacher aux biens spirituels il faut que l’homme prenne conscience qu’il existe une autre beauté, d’autres richesses supérieurs, qu’il n’y a aucune richesse supérieure à la gloire et au Royaume de Dieu, et qui mérite de leur être préférée. Mais cette prise de conscience n’est réellement possible, comme l’indique saint Jean Climaque, que par une expérience des réalités spirituelles à laquelle l’homme ne peut accéder que lorsqu’il cesse de mener une vie entièrement charnelle et s’unit à Dieu par l’amour et la pratique des commandements. Seul “ le goût de Dieu ” comme le dit si concrètement saint Jean Climaque lui permet de mesurer, par comparaison aux biens divins, le peu de valeur des biens sensibles.

Il est indispensable que la pauvreté constitue une disposition intérieure, une attitude spirituelle à regard des biens matériels. Le moine ne promet pas tant de vivre dans la pauvreté que de libérer son esprit de désir de posséder, libération dont le signe le plus claire est le désir ardent de ne pas posséder, au point de ne même plus épargner son propre corps. Selon saint Jean Climaque le cénobite ne possède rien au propre et a renoncé à son propre corps : “ Ceux qui vivent dans l’obéissance ignorent l’amour de l’argent. Car là où on a livré même son corps, que possède-t-on encore en propre ? ” . A cette condition est possible une vie vraiment royale.

Le vœu de pauvreté ou de non-possession se manifeste intérieurement comme absence de préoccupation à l’égard de biens matériels. Saint Jean Climaque écrit : “ La non-possession et l’abandon de tout souci, un voyage sans bagage, un affranchissement de la tristesse, la foi dans les commandements ”.  Et il est évident que cette absence de préoccupation et de souci ne peut être véritablement réalisée que par celui qui a renoncé à toute possession et à toute acquisition.

En revanche, le moine qui aime l’argent est étranger à l’acédie, et se souvient à toute heure des paroles de l’apôtre “ si quelqu’un ne veut pas travailler, qu’il ne mange pas non plus. ” ( 2 Thess 3, 10 ) et “ de mes propres mains j’ai pourvu à mes besoins et à ceux de Mes compagnons ” ( Act 20, 34 ).  L’amour de l’argent et la passion d’acquérir trouble l’âme en permanence, la fait la proie d’une multitude des soucis, d’inquiétudes, des tourments, l’établit dans un état continuel de crainte, d’anxiété, d’angoisse. Saint Jean Climaque montre que la guérison de l’avarice met fin à ces états : “ Le travailleur ( spirituel ) sans possession est fils du détachement et ne fait pas plus de cas des choses dont il dispose que si elle n’existait pas. Quand il se retire dans la solitude, il regarde toute chose comme de l’ordure. ” En délivrant l’homme des soucis inévitablement liées à toute possession, la non-possession le libère radicalement de son aliénation aux biens de ce monde il lui permet de se soucier exclusivement de Dieu, et d’être pleinement disponible pour lui. Dans la prière de l’office de la tonsure on dit : “ Seigneur Dieu, reçoit Ton serviteur ( Nom ) qui renonce aux désirs du monde et s’offre à Toi, le Maître, en se présentant lui-même comme une offrande vivante et agréable. ” 

L’expérience monacale nous montre que pour accéder à la prière pure, il est nécessaire de libérer l’intellect des images pesantes de la matière. Saint Jean Climaque nous montre cela clairement : “ L’homme sans possessions est pur durant sa prière, mais l’homme ami du gain, prie devant les images des choses matérielles ” et encore “ celui que la passion le tient enchaîné n’atteindra jamais à la prière pure. ”

La non-possession fortifie aussi l’humilité. Saint Jean Climaque dit: “ Les nerfs qui fortifient l’humilité et les voies qui y conduisent sont la non-possession, l’exil volontaire et secret… la demande de l’aumône… Rien ne peut humilier l’âme autant que cet état de dénouement où l’on doit mendier sa subsistance : car c’est seulement alors que nous nous montrons amis de la sagesse et amis de Dieu, quand pouvant nous élever nous fuyons irrévocablement l’élèvement. ”

Actualitatea lui Varlaam

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Carte românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice împărăteştii şi la sv[i]nţi mari cu zisa şi cheltuiala a lui Vasile Voivodul şi Domnul Ţarai Mol[dovei] di[n] multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pre limba Romeniască de Varlaam Mitropolitul de Ţara Moldovei în tiparul domnesc, în Mănăstirea a trei Steli în Iaşi, de la Hs 1643.

„ De mare jele şi de mare minune iaste, o iubite cetitoriu, cându toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi mărgu toate careş la sorocul şi la marginea sa… şi nice puţin nu smentescu, nice greşescu sămnul său. Numai sânguru amărătulu omu… ”

( ÎPS † Varlaam, Mitropolitul Moldovei, în Cazanie, Iaşi, 1643 )

Primiţi Evenimentele cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved

Copyright © 2009

Drept măritori ori ba, smerenia mea vede azi timpul curgând spre capete. Mi-amintesc de Mahatma Gandhi, răspunzând unui ziarist britanic, care l-a întrebat ce crede despre Civilizaţia Occidentală :

– Cred c-ar fi o idee foarte bună !