Carol Parc

Niciodată altul !

Regal!

Situare înaltă, demnă de trecutul pelasgic al locurilor !

Regele Carol I, cel care a obținut independența moldovlahilor în ciuda „păcii” de la Berlin, dar a topit plăcile de aur de la Sinaia ca să ridice acolo Peleșul și Pelișorul, a ales un arhitect inteligent, care a priceput geniul locului plănuind „casa lui Suter”.

Din fericire, edificiul masonic impus grădinii alăturate care acuma e parc regal după ce a fost „al Libertății” e prea jos situat ca să se vadă. Ce merită văzut este Arcașul lui Jalea, Uriașul lui Paciurea și un secret al lui Baba.

Înțelegem unde a fost fundat Bucureștiul, care e un oraș păduros clădit peste un loc misterios, cu tunele de taină, șapte coline, mal drept, zidit cu temple ca la Căscioarele, la sud de brazda lui Novac, cel puțin din epipaleolitic.

E perfect situat în codrul Vlăsiei, la origine o pădure de fagi și stejari, întinsă continuu și impenetrabil de la Carpați la Dunăre, cu poieni ascunse, păzite, la care se ajunge prin cărări puțin știute, și în care, alegând pe cea mai mare, Bucur și-a făcut stâni.

Stânile erau legate prin tunele, care treceau uneori pe sub adăpători. Iar în grădina care a crescut ca de la sine în poiana cea mare și-a pus foișor, într-un târziu, nepotul lui Alexandru, văr cu Ștefan, nepot și al lui Mircea care-l iubea, domnul IO Țepeș.

Arhitectura secretă de la Curtea Veche pe malul stâng, de la Miazănoapte, este paleocreștină. Ea precede Vlahernele, deci nu poate fi numită paleobizantină. Aici au tras vlahii din Țarigrad când acesta căzu, câți n-au urcat la Prodromu.

În orașul acesta erau, când m-am născut, în parcul popii Nan de lângă mahalaua Mătăsarilor, trei sute șaizeci și cinci de biserici. Ne puteam hrăni cu Sfintele Taine într-una nouă cu fiecare nouă zi din an.

Păcat că regele n-a făcut o bisericuță ori un paraclis „otelului” său. Era astfel mai tare decât casa lui Oteteleșeanu, ori măcar palatul lui Șuțu.

E singurul lucru care mai lipsește casei sale în care-ntâia oară am fost cu-adevărat iubit și unde nesperat, proaspăt salvat de la moarte de iubita mea, m-am și logodit…

Carol Bar

SĂGEATA sau OGLINDA ?

Stimate domnule Croitoru,

M-am apucat de tradus și mai durează. Dar mi-ați inspirat o idee :

Credeți că plăcile ar fi putut fi replici ale unor originale tăiate în lemn ?

Ar fi putut fi !

1. MATERIALUL INSCRIPȚIEI

În arhive luwiene aflăm adesea formula, în hieroglifică, „în conformitate cu originalele săpate în lemn” !

Bedrich Hrozny a tradus la fel formulele canonice hattice (pre-indo-europene) preluate în hittita cuneiformă în care calamul cresta lutul moale mai iute ca lemnul.

Iar lutul putea fi aplicat pe lemnul crestat îndreptat până ajungea din „coajă de copac” o tăbliță, putea fi corectat, apoi ars.

Discul din Phaistos în care se vorbește de ochitul și faptele unui anume protoionian Arion, care, în descifrarea quasi-proto-lipovenească a lui Faucouneau apare a fi vreun căpitan de vas, pare scris cu „pozitive”, dar este „gravat”, poate copiat pe o turtă de lut de pe originalul pozitiv.

2. SĂGEATA sau OGLINDA ?

Literele alfabetului etrusc sunt cele tracic-dardane, runele „grecești” din alfabetul tessalic, pre-cadmeean, dar „în oglindă”, scrise și levogir. Pe acestea le află Iuliu Cezar la Helveți, în Galia, și le crede a fi grecești”.

Se poate ca în scrierile de pe plăcile de la Sinaia, acele fragmente minuscule în relief să fi fost replici ale unor inscrisuri „gravate” sau dăltuite în lemn sau scrijelite cu vârf de săgeată pe vreun trunchi de copac, și apoi copiate în negativ în gips, sau lut sau plumb, și „îndreptate”

Și azi BC’DEFGJKLNPRSZ, deci o singură vocală și treisprezece consoane sunt asimetrice față de o linie verticală. Întoarcerile de litere sunt :
180 grade în plan ” p-d ” (ceasornic);
180 grade în spațiu ” p-q ” (oglindă).

AHIMOTUVXZ, deci patru vocale și șase consoane, sunt identice cu imaginea lor în oglindă (sau replica lor de semne proeminente, complementare cu acelea „gravate”).

3. INSCRIPȚII ORIGINALE

Bustrofedonul și scrisul rândului „întors cu susul în jos” arată că se scria mai ușor pe crengi sau pe bâte de cioban crestate cu brișca în lungimea bățului.

La capătul bățului se întorcea lemnul și se continua crestarea răbojului până ce mai multe rânduri făceau din creangă sau bâtă un răvaș. Hunii care au găsit la daci aceste „răvașe” le-au numit scriptae siculae (uscate), „secuiești”, dar e o aberație ca „róvasìròs” să fie luate drept tamga on-ogur, „tătărești”.

Dacă se cresta pielea de iepure sau un stâlp de lemn mai groscior, în scriptio continua, pentru a fi copiată, inscripția trebuia repetată. Acestea sunt deci ogham și runele veci germane (ale Ducilor, Teutsch, Tiutilor) cu replicile tardive din alfabetul proto-getic al lui Lupilă, Ulfilă „Gotul”…

Aïphouncinqué depuis chez moi 🙂

Orfism

Moartea, dragelor, nu există.

Exista, odinioară, una singură, aceea a necunoașterii lui Dumnezeu.

Și din aceea ne-a mântuit Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Împăratul celor Două Împărății…

Dacă a fost coborât în a doua, pe care o făcuse Adam prin cădere, a fost ca să-l readucă pe Adam cu Eva lui de unde căzuseră când s-au voit „știutori”, înapoi, ușurel, de mână, „orfeic”, în prima…

El a murit ca noi să înviem cu El a treia zi, tocmai atunci când ni se pare că suntem duși la groapă !

Dar atunci sufletul încetează orice „gâlceavă” cu trupul, îl sărută „de sus până jos”, și se înalță khā păsărica Bhā-L din hieroglifica veche, scrisă de vreun zalmoxian la gurile Nilului din Eghipet sau pe la muntele Khā-IL-aș din Tibet, în Cartea Morților !

Domnul Zeu S-a făcut om ca omul să revină în Împărăția Dintâi spre a fi ca Domnul Lumilor, „cu moartea pre moarte călcând”.

Deci moartea, dragele mele, din care una din voi m-a scăpat când eram ca Euridike pe ducă, moartea nu există !!!

Or fi (ele) eu ? Eu (le-oi) ridica ?